Era in toamna anului 1990. Dupa revolutia din 1989 ( cand nu mai aveam benzina la ratie), am hotarat cu niste prieteni sa mergem in Moldova, la Bacau cu masina noastra Dacia 1300, sa vizitam un orfelinat de fete. Prietena noastra, care urma sa vina cu noi impreuna cu sotul sau, fusese crescuta la acest orfelinat si isi dorea tare mult sa-l revada. Ii murise mama de cand era mica si rudele au dus-o la orfelinat pentru ca nu puteau sa o creasca din motive pur reale. Erau saraci si aveau si ei mai multi copii.
Pe vremea aceea fiul meu, Alexandru, avea 5 ani. Imi facea tot timpul mofturi la mancare si trebuie sa fug prin casa dupa el pentru a-i mai da o inghititura. Doamne, cat chin mai suportam pana reuseam sa-l fac sa ingurgiteze ceva !
Ne-am dus la parintii prietenului nostru care locuiau in judetul Botosani, am innoptat acolo, iar dimineata am pornit spre orfelinat cu un portbagaj plin de fructe. Pe drum ne-am oprit sa mai cumparam ceva dulciuri si iata-ne ajunsi la poarta orfelinatului. La poarta intrebam daca putem intra pentru ca am venit sa daruim cate ceva copiilor. A venit repede o pedagoga ( era vremea cand se aduceau multe ajutoare din tara si straintate) care s-a aratat foarte draguta. Ne-a condus in cantina orefelinatului unde copiii terminasera pranzul si erau la desert. Pepene rosu pe care-l mancau cu tot cu coaja. Nimeni nu le spusese ca nu se mananca si coaja. In niste bidoane de aluminiu, din cele in care se transporta laptele, era un fel de pilaf de orez, ramas dupa servirea mesei. Pedagoga ne-a spus sa lasam ce am adus si le va distribui ea. Am refuzat, voiam sa fim convinsi ca ceea ce adusesem ajungea direct la copii. Asa, s-au asezat in rand, unul cate unul, si noi le dadeam cate o mana de fructe, dulciuri pe care le puneau in indoitura bluzei cu care erau imbracati. Nu ne gandisem sa cumparam niste pungi. Cand am sfarsit, i-am cerut voie pedagogei sa ne lasa sa mergem sa vizitam bucataria. In niste oale mari, de inox, zaceau niste gheare de pui, intr-o zeama care se putea numi supa. L-am luat pe fiul meu si i-am spus : " Uite ce mananca acesti copii? Tu faci mofturi mereu, iar altii s-ar bucura sa manance ceea ce eu iti pregatesc !" Din acel moment, NICIODATA, nu mi-a mai facut mofturi la mancare si nici nu a mai facut nazuri.
Mergem sa vizitam internatul. Doamne, am ramas uluita. Paturi de fier cu o plasa metalica pe care dormeau copiii. Fara saltea, fara perne, fara o patura. Am ramas ingroziti. Nu ne venea sa credem. Ne-au dat lacrimile de mila acestor fetite care printr-un joc al sortii ajunsesera acolo.
Iesim in curte. Fetitele ne asteptau si ne intreaba politicos " De unde sunteti?" " Din Brasov "- le raspundem noi. " Dar unde e un Brasov? " Am ramas interzisi. Bietii copii stiau doar zona Bacaului si atat. Pentru ei Romania insemna doar Bacau. Le-am raspuns ca este un oras ca si Bacaul, dar care se afla dincolo de munti, mai departe, tot in Romania. Nu stiu cat de multumite au fost de raspuns, dar au renuntat sa mai vina cu alte intrebari. Ne-au condus la poarta si aud una dintre fetite spunand alteia" Ce bine de baietel ca are mama!" La gardul orfelinatului era o fetita cu o papusa din carpe in mana, cu nasucul bagat in gaurile plasei de la gard care ne spune " Daca o vedeti pe mama, va rog sa-i spuneti ca eu o astept aici".
Am plecat cu ochii in lacrimi, aveam un nod imens in gat si pana la Brasov nici unul din noi nu a mai putut articula un cuvant.
Olimpia, nu mă mir că ai atâta bogăţie în suflet! Minunile astea de copii au primit de la voi o mângâiere de-o clipă. Cunosc la rându-mi situaţii nefericite, dar cu rezolvări miraculoase. Cât de nedrept pare totul, mai ales atunci când ne "plângem" de diverse disconforturi când adevăratele probleme le-aui luat unii pe toate!
RăspundețiȘtergereAveam in clasa, la liceul unde predam, un baietel firav, micut, dar cu niste ochi negri, patrunzatori si plini de lumina. Se numea Ionut. Era un copil din orfelinat, unde parintii il trimisesera. Erau multi copii in familie si parintii nu mai aveau posibilitatea sa-l mai creasca si pe el. Erau zile in care aveam trei ore la rand la clasa unde era Ionut si el timp de trei ore se balanganea pe scaun. Nu se putea controla si trebuia sa se legene intr-una. Era un mod de manifestare a lipsei de afectiune. Cand il mangaiam, se oprea. Asa ca trebuia sa stau trei ore langa Ionut sa-l mangai si sa-mi fac si lectia la clasa.
ȘtergereEi, uite, Olimpia, din cauza nodului ăsta în gât, care s-a instalat imediat ce a citit, nu pot merge în vreun orfelinat. Am fost o dată, într-o campanie Coca-Cola. Nici nu ne-au lăsat să facem poze şi ne-au primit doar în hol, unde împodobiseră un brad sărăcăcios cadrele, fiindcă ştiau că venim. Şi am mai fost cu spectacole de teatru pe la orfelinatele din împrejurimile oraşului meu. Am şi corespondat cu o fetiţă o vreme, dar la un moment dat scrisorile au încetat să mai sosească. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea...nici nu m-am interesat, fiindcă nu voiam s-o amăgesc...
RăspundețiȘtergereSi eu am corespondat cu 2 fetite de la orfelinatul de care am povestit. Nu ne-au lasat sa plecam pana cand nu le-am dat adresa. Primeam in fiecare saptamana o scrisoare care incepea asa " Draga tata si Draga mama ". Sa fiu sincera le-am raspuns la cateva, dar eram cu ochii in lacrimi mai tot timpul. Nu am mai rezistat, si am reuntat sa le mai scriu. Nu voiam sa le dau sperante, nu voiam sa le fac sa creada ca intr-o zi le vom lua la noi. Nu din egoism, nu din rautate, dar pur si simplu nu aveam posibilitate sa le cresc si pe ele. Exact ca si tine, Olimpia, nu voiam sa le amagesc.
ȘtergereMi-au dat si mie lacrimile citindu-ti cuvintele asternute aici, cu toate ca stiu si eu cateva povesti infioratoare despre casele astea. Am un prieten care a trait vreme de 12-13 ani intr-una, incercand sa isi protejeze si hraneasca fratiorul mai mic, dupa ce mama lor a murit.
RăspundețiȘtergereImi venise acum cateva luni ideea de a ma baga voluntar la o casa de copii, de a petrece cateva ore saptamanal cu ei. M-au dat inapoi sfaturile prietenilor, care mi-au spus ca nu le fac un bine, ci un mare rau, ca se vor atasa de mine, vor vedea ca dincolo de poarta lor este o cu totul alta lume si vor suferi inutil.
Asa este, pentru ei este o alta lume in afara si cand o descopera se agata de oricine si orice. Ei nu au nici o vina, bietii de ei. Au nevoie, ca orice persoana umana, de afectiune, si unde o gasesc se lipesc. Am avut destui elevi care proveaneau de la casa de copii si stiu ce spun. Aveau nevoie de mai multa atentie, de mai multa rabdare si foarte multa incurajare. Sper ca am putut face ceva bun pentru ei.
ȘtergerePovestea este foarte emotionanta. N-am ajuns niciodata intr-un orfelinat. Am avut si eu, la liceu, o colega de clasa care traia intr-o casa de copii cu inca doi frati, o alta fata si un baiat. Din fericire pentru ea era o fire vesela, tonica. Si poate ca si casa de copii in care traia nu era chiar atat de trista caci era o fata bine educata si noi colegii nu faceam nicio deosebire intre ea si noi.
RăspundețiȘtergereM-a terminat fraza rostita de fetita aceea la plecare: "Daca o vedeti pe mama, va rog sa-i spuneti ca eu o astept aici". Dureros de trista...dar demonstrand o data in plus ca omul traieste ajutat de speranta.
Multumesc draga Elly pentru comentariul tau. Scuze ca iti raspund doar azi, dar abia am terminat un proiect si nu am avut timp sa mai intru sa verifc comentariile de pe blog. Asa este, speranta este cea care ne tine in viata. Fetita spera ca va veni intr-o zi mama ei sa o ia de acolo. Sincera sa fiu, nu mai stiu ce s-a intamplat pentru ca nu ne-am mai intors niciodata la acel orfelinat. Nu stiu, ne-a durut prea mult ceea ce am vazut si nu cred ca am ma fi putut repeta experienta aceea. Eu am avut elevi in clasa de la casa de copii, dar erau mai mari si realiazau intr-un alt mod situatia lor. Mai ales ca locuiau la un centru de copii finanatat de Ion Tiriac unde aveau conditii excelente. Am fost si am vazut, asa ca o spun in cunostinta de cauza.
RăspundețiȘtergere