“Coached training – for Future Entrepreneurship Ambassadors” 21st of November – 30th of November 2016– The Netherlands

20 noiembrie termin cursul de proiectare europena (era ziua mea de nastere) si pe 21 noiembrie plec de la Milano spre Olanda, aeroportul Eindhoven. De la aeroport am luat cam doua autobuze, am schimbat cam trei trenuri si am ajuns la Losser. Era  ora 16, se intuneca, nu mai aveam baterie la telefon si m-am pierdut cautand locatia.  Mergeam pe un drum pe care simteam ca nu-i al meu, nu vedeam nici tipenie de om, nici o masina si vorbeam cu Emilio rugandu-l sa ma ajute de acolo de unde era el, din vesnicie. La un moment  dat se opreste o masina langa mine si un domn de o anumita varsta ma intreaba " Aveti nevoie de ajutor ?". "Da", ii raspund, "aratati-mi cum pot ajunge la aceasta locatie" ( ii arat harta pe care mi-o trimisese Maria pe mail). El se uita si-mi spune " Dar nu e aici, ati gresit strada. Va trebui sa mai mergeti alti 6-7 kilometri in alta directie "- mi-a spus el. Vazandu-mi fata disperata, se oferi sa ma duca el la locatie cu masina.  Foarte educat, imi ia valiza, o urca in portbagaj si plecam.  Eu ma gandeam sa nu ma duca in alta parte, in vreo padure pe care o vedeam in zare.  Din vorba in vorba imi spune ca el este postasul localitatii si asa m-am lamurit ca stia unde ma duce. Intr-adevar m-a dus la locatie, mi-a dat valiza jos din portbagaj, m-a salutat si mi-a urat sedere placuta, dupa care a plecat.  Ceilalti colegi ajunsesera deja, dar mai erau si altii care trebuiau sa ajunga de la Amsterdam, dar din cauza unui incendiu in subsolul aeroportului unde erau trenurile, au trebuit sa ia autobuze si sa ocoleasca cam 8 ore pana sa ajunga la locatie.  Asa pot spune cu mana pe inima ca am simtit ajutorul lui Emilio in momente in care devenisem usor stresata de situatie.

Trainingul " Viitori ambasadori ai antreprenoriatului " a fost organizat de STICHTING       INCOMBINACION,  participanti din 12 tari : Olanda, Italia, Bulgaria, Estonia, Polonia,  Grecia, Slovacia, Turcia, Spania, Portugalia, Macedonia, Romania si finantat de programul Erasmus+ european.

Metodele folosite, nivelul participantilor au fost mult superioare altor traininguri la care am participat fiind implicati direct tinerii si mai putin tineri veniti sa invete si sa aplice metode de marketing, de cercetare a pietei, de planuri de afaceri. M-a impresionat seriozitatea cu care au lucrat si s-au implicat, dorinta lor de a arata ca sunt cei mai buni.

Maria  Elena Tabares , presedinta asociatiei STICHTING INCOMBINACION  impreuna cu mine si trainerii Zoran Vitanov si Jovan Stalevski am reusit sa creem atmosfera adecvata si sa dam imboldul tinerilor de a arata tot ce pot. Nu mare mi-a fost surpriza sa intalnesc trei tineri din Romania (Luiza Cecilia Spiridon din Bucuresti, Rares Leschian si Andrei Tudor din Timisoara) care au demonstrat celorlati parteneri ca au capacitati de tineri europeni, de implicare si colaborare in toate activitatile desfasurate in timpul trainigului. Si cum, culmea, reprezentam Italia, am intalnit alti doi tineri italieni exceptionali : Salvo Fallica din Sicilia si Giorgio Benizzi din Veneto. Parca nici nu mai simteam diferenta, ma simteam europeana si atat.

Si ca tortul sa aiba si o cireasa in varf l-am intalnit pe Vitor Mendes din Portugalia pe care-l intalnisem anul trecut la un seminar din Bucuresti. Va spun toate acestea pentru a intelege ca lumea e mica, nici nu stii unde si cum intalnesti persoane, dar e important sa lasam un loc de buna ziua pe unde trecem in lumea asta.

Trainingul a avut ca finalitate intelegerea mecanismelor de afaceri, implementarea lor si apoi gestionarea acestora.  In una din zile am vizitat Universitatea din Delft

care este un incubator de idei inovative si apoi orasul Haga care pe mine m-a uimit. Am impresia ca acolo economia europeana isi  are centrul. Nu am vazut atatea birouri de firme in cate tari am umblat pana acum.

In penultima zi a trainigului mi-am adus aminte de Claudia Marcu, o jurnalista romanca stabilita la Amsterdam pe care o cunoscusem cu 9 ani in urma cand fusesem cu elevii mei intr-un proiect in Olanda. Am contactat-o si am stabilit o intalnire pe skype impreuna cu tinerii romani unde am si inceput diseminarea rezultatelor trainingului printr-un interviu in limba romana.

"In-to-me-see"- traning course- Belgia, martie 2016

Poate ca titul proiectului nu a fost intamplator, cum de altfel nu este intamplator ce ni se intampla in viata. Abia ma intorsesem de la Ommen, din Olanda, unde participasem la un training mai special (o sa povestesc mai multe despre el cu alta ocazie).

Dupa doua saptamani mi-am facut din nou valiza (la mine e pregatita tot timpul, nu mai are timp sa se odihneasca) si am plecat spre Bruxelles. Era 20 martie 2016, ziua cand dragul meu, iubitul meu m-a dus la aeroport la Nice, in Franta si apoi s-a intors acasa. Ziua urmatoare trebuia sa mearga sa faca un control la ochi pentru ca-mi spunea ca nu vedea bine cu ochiul stang.

Eu am ajuns fara probleme la Bruxelles, iar ziua urmatoare l-am sunat pe Emilio sa-mi spuna ce a rezolvat la doctor. Mare mi-a fost mirarea cand, la orele tarzii ale dupa amiezii imi spune ca astepta salvarea sa-l duca la spital la Mondovì. Nu mai intelegeam nimic. Ce s-a intamplat? Ce au vazut medicii de era atat de urgent sa-l duca cu ambulanta la spital? Capul imi vuia, gandurile ma napadisera, dar in acelasi timp trebuia sa-mi pastrez luciditatea pentru ce aveam de facut la Bruxelles. Mi-a dat Dumnezeu putere sa imi pastrez calmul si sa astept zilele urmatoare alte vesti dupa ce vor fi facut alte investigatii medicii.

A doua zi dimineata alta supriza. Pe la ora 8,30 vad colegii belgieni albi la fata, cu telefonul in mana, repetand ca un automat " Bomba". Unde?- am intrebat eu. " La aeroport"- mi-a raspuns unul dintre ei. "Care aeroport?"- am intrebat eu din nou."  " "La  Zaventem "- mi-a raspuns cu glasul sugrumat colegul belgian. Am ramas cateva minute blocata, nu stiam ce sa cred.

Au urmat minute de tensiune, ceilalti colegi incercau sa-si pastreze calmul, si usor, usor ne-am continuat lucrul. Pe la 12,30 alta bomba, la metrou, langa Comisia Europeana.  "Na, ca nu se mai termina", gandeam eu in sinea mea. Cum vom iesi de aici? Cum ne vom intoarce in tarile noastre ? Erau intrebari care ma framantau, dar carora nu le dadeam voie sa ma copleseasca pentru ca altfel nu m-as mai fi putut concentra la lucru. Gandul ca Emilio era in spital, el blocat acolo, eu blocata aici, la Bruxelles ma coplesea. Nu stiu, mi-a dat Dumnezeu putere sa nu cedez asa de usor, sa-mi pastrez luciditatea pentru a putea lua hotararile juste. Seara am iesit si am aprins lumanri pentru cei morti in atentatul de la aeroport si de la metro.

6 zile de teroare, elicoptere deasupra noastra, alarme false, blitz-uri ale politiei belgiene prin diferite cartiere, militari inarmati pe strazi, camioane ale armatei, ce mai, un spectacol la care nu as fi visat vreodata ca voi asista live. Si noi trebuia sa lucram in aceste conditii. Si am lucrat, am terminat ce aveam de facut, dar intoarcerea in tarile noastre devenea o aventura. In fiecare zi vorbeam cu Emilio la telefon si-mi spunea ca medicii i-au descopeit doua tumori la plamani si una la coloana vertebrala. Tensiunea era dubla pentru mine.

As fi lasat tot si m-as fi intors in Italia ca sa fiu langa Emilio, dar cum sa ies din nebunia aceea? Trebuia sa astept pana cand se mai linisteau apele si apoi sa vad cum imi organizez drumul de intoarcere.

Am fost impresionata sa primesc mesaj de la ministerul de externe italian in care ma avertizau sa fiu atenta cand ma deplasez sa evit mijloacele de transport public. Parca nu ma mai simteam singura si acel mesaj mi-a dat multa forta ca sa ma organizez.

Am anulat biletul de intorcere de la Bruxelles si am cumparat altul de la Amsterdam. Asa a trebuit sa iau trenul dis de dimineata de la Bruxelles spre aeroportul Schipol din Amsterdam impreuna cu alti colegi islandezi.

Cand am ajuns in Olanda, la prima localitate, trenul s-a oprit si au urcat  10 militari antitero in vagonul in care ne aflam si s-au dus direct la doi negri. I-au perchezitionat, le-au cerut documentele si uite asa, am mai pierdut cam o jumatate de ora, pana cand au plecat toti impreuna cu negrii. Deja imi faceam griji ca nu mai ajung la aeroport la Schipol in timp util si voi ramane agatata la Amsterdam fara nici o sansa de a ajunge acasa in Italia. A fost o saptamana pe care nu o doresc nimanui sa o traiasca, nici chiar dusamnilor mei. Am ajuns in sfarsit la aeroport la Amsterdam, dar si acolo era buluc de lume. Toti cei care trebuiau sa plece de la Bruxelles au ales solutia ca mine. Cozi interminabile la check in, la controlul corporal. Si apoi, fuga spre gate. Aeroportul din Amsterdam este al doilea ca marime din Europa dupa cel din  Frankfurt. Faci kilometri pana ajungi la gate. Cu limba scoasa de un cot, cu starea de tensiune care ma domina, am ajuns la gate. Dupa un sfert de ora eram deja in avion spre Milano. Mi-am facut cruce ca am scapat cu bine si ma rugam la Dumnezeu sa ajung cu bine la Milano. Si am ajuns cu bine, Emilio semnase pe propria raspundere iesirea din spital pe motiv ca sa vina sa ma ia de la aeroport. Degeaba l-am rugat sa nu plece din spital, degeaba am insistat spunandu-i ca ma descurc sa ajung acasa, el nici nu  a vrut sa asculte. Ma astepta la iesirea din aeroport fericit ca am ajuns in Italia.

Nu am sa uit niciodata momentele prin care am trecut atunci si tot ce a urmat mai apoi pana cand el a plecat spre nemurire. Da, am vazut in mine forta nebanuita pe care nu stiam ca o am de a trece prin situatii limita pastrandu-mi calmul si luciditatea. In-to-me-see a fost pregatirea mea pentru tot ce a urmat in lunile urmatoare.