Poate
ca titul proiectului nu a fost intamplator, cum de altfel nu este intamplator
ce ni se intampla in viata. Abia ma intorsesem de la Ommen, din Olanda, unde
participasem la un training mai special (o sa povestesc mai multe despre el cu
alta ocazie).
Dupa
doua saptamani mi-am facut din nou valiza (la mine e pregatita tot timpul, nu
mai are timp sa se odihneasca) si am plecat spre Bruxelles. Era 20 martie 2016,
ziua cand dragul meu, iubitul meu m-a dus la aeroport la Nice, in Franta si apoi s-a intors
acasa. Ziua urmatoare trebuia sa mearga sa faca un control la ochi pentru ca-mi
spunea ca nu vedea bine cu ochiul stang.
Eu
am ajuns fara probleme la Bruxelles, iar ziua urmatoare l-am sunat pe Emilio sa-mi
spuna ce a rezolvat la doctor. Mare mi-a fost mirarea cand, la orele tarzii ale
dupa amiezii imi spune ca astepta salvarea sa-l duca la spital la Mondovì. Nu
mai intelegeam nimic. Ce s-a intamplat? Ce au vazut medicii de era atat de urgent
sa-l duca cu ambulanta la spital? Capul imi vuia, gandurile ma napadisera, dar
in acelasi timp trebuia sa-mi pastrez luciditatea pentru ce aveam de facut la
Bruxelles. Mi-a dat Dumnezeu putere sa imi pastrez calmul si sa astept zilele
urmatoare alte vesti dupa ce vor fi facut alte investigatii medicii.
A
doua zi dimineata alta supriza. Pe la ora 8,30 vad colegii belgieni albi la
fata, cu telefonul in mana, repetand ca un automat " Bomba". Unde?-
am intrebat eu. " La aeroport"- mi-a raspuns unul dintre ei. "Care
aeroport?"- am intrebat eu din nou."
" "La Zaventem "- mi-a raspuns cu
glasul sugrumat colegul belgian. Am
ramas cateva minute blocata, nu stiam ce sa cred.
Au urmat minute de tensiune,
ceilalti colegi incercau sa-si pastreze calmul, si usor, usor ne-am continuat
lucrul. Pe la 12,30 alta bomba, la metrou, langa Comisia Europeana. "Na, ca nu se mai termina", gandeam
eu in sinea mea. Cum vom iesi de aici? Cum ne vom intoarce in tarile noastre ?
Erau intrebari care ma framantau, dar carora nu le dadeam voie sa ma
copleseasca pentru ca altfel nu m-as mai fi putut concentra la lucru. Gandul ca
Emilio era in spital, el blocat acolo, eu blocata aici, la Bruxelles ma
coplesea. Nu stiu, mi-a dat Dumnezeu putere sa nu cedez asa de usor, sa-mi
pastrez luciditatea pentru a putea lua hotararile juste. Seara am iesit si am aprins lumanri pentru cei morti in atentatul de la aeroport si de la metro.
6
zile de teroare, elicoptere deasupra noastra, alarme false, blitz-uri ale
politiei belgiene prin diferite cartiere, militari inarmati pe strazi, camioane
ale armatei, ce mai, un spectacol la care nu as fi visat vreodata ca voi asista
live. Si noi trebuia sa lucram in aceste conditii. Si am lucrat, am terminat ce
aveam de facut, dar intoarcerea in tarile noastre devenea o aventura. In
fiecare zi vorbeam cu Emilio la telefon si-mi spunea ca medicii i-au descopeit
doua tumori la plamani si una la coloana vertebrala. Tensiunea era dubla pentru
mine.
As fi lasat tot si m-as fi intors in Italia ca sa fiu langa Emilio, dar
cum sa ies din nebunia aceea? Trebuia sa astept pana cand se mai linisteau
apele si apoi sa vad cum imi organizez drumul de intoarcere.
Am
fost impresionata sa primesc mesaj de la ministerul de externe italian in care
ma avertizau sa fiu atenta cand ma deplasez sa evit mijloacele de transport
public. Parca nu ma mai simteam singura si acel mesaj mi-a dat multa forta ca
sa ma organizez.
Am
anulat biletul de intorcere de la Bruxelles si am cumparat altul de la
Amsterdam. Asa a trebuit sa iau trenul dis de dimineata de la Bruxelles spre aeroportul
Schipol din Amsterdam impreuna cu alti colegi islandezi.
Cand am ajuns in
Olanda, la prima localitate, trenul s-a oprit si au urcat 10 militari antitero
in vagonul in care ne aflam si s-au dus direct la doi negri. I-au
perchezitionat, le-au cerut documentele si uite asa, am mai pierdut cam o
jumatate de ora, pana cand au plecat toti impreuna cu negrii. Deja imi faceam
griji ca nu mai ajung la aeroport la Schipol in timp util si voi ramane agatata
la Amsterdam fara nici o sansa de a ajunge acasa in Italia. A fost o saptamana
pe care nu o doresc nimanui sa o traiasca, nici chiar dusamnilor mei. Am ajuns
in sfarsit la aeroport la Amsterdam, dar si acolo era buluc de lume. Toti cei
care trebuiau sa plece de la Bruxelles au ales solutia ca mine. Cozi
interminabile la check in, la controlul corporal. Si apoi, fuga spre gate.
Aeroportul din Amsterdam este al doilea ca marime din Europa dupa cel din Frankfurt. Faci kilometri pana ajungi la gate.
Cu limba scoasa de un cot, cu starea de tensiune care ma domina, am ajuns la
gate. Dupa un sfert de ora eram deja in avion spre Milano. Mi-am facut cruce ca
am scapat cu bine si ma rugam la Dumnezeu sa ajung cu bine la Milano. Si am
ajuns cu bine, Emilio semnase pe propria raspundere iesirea din spital pe motiv
ca sa vina sa ma ia de la aeroport. Degeaba l-am rugat sa nu plece din spital,
degeaba am insistat spunandu-i ca ma descurc sa ajung acasa, el nici nu a vrut sa asculte. Ma astepta la iesirea din
aeroport fericit ca am ajuns in Italia.
Nu am sa uit niciodata momentele prin
care am trecut atunci si tot ce a urmat mai apoi pana cand el a plecat spre
nemurire. Da, am vazut in mine forta nebanuita pe care nu stiam ca o am de a
trece prin situatii limita pastrandu-mi calmul si luciditatea. In-to-me-see a
fost pregatirea mea pentru tot ce a urmat in lunile urmatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu