In
toata aceasta perioada nu am putut comunica decat prin semne cu ei
pentru ca ei nu stiau alta limba si eu nu stiam italiana. Trei luni si
jumatate, cat am lucrat acolo, nu am scos nici o vorba. Intr-o zi am
vrut sa verific daca mai puteam articula cuvinte. Am luat o oglinda de
pe perete, am asezat-o pe un scaun si mi-am imaginat ca am pe cineva
in fata. Am inceput sa vorbesc si cuvintele imi ieseu chinuite din
gura. Oricum eram mutumita ca mai pot articula cuvinte. Poate va
intrebati de ce aveam programul atat de lung? Iata cum arata o zi de
lucru: 0ra6-desteptareaora 7-incepeam lucrul curatand curtea
si tarcurile cainilor si dandu-le de mancare
0ra7,30-spalam
masinile si curtea
ora 8-le dadeam fetitelor de mancare si le
duceam, la masina de scoala
ora8,30-le duceam cafeaua patronilor
in camera, la pat
ora 8,45-incepeam spalarea geamurilor, aspirarea
pardoselei, spalarea pardoselei, stergerea prafului, curatenie in dormitoare, bai, dulapuri, terase, spalarea rufelor la masina
automata
ora13-pauza de pranz in care ma odihneam un pic si
mai imi spalam si eu cateva rufe
ora14,30-calcat rufe
ora
17-mergeam dupa fetite sa le aduc de la masina de
scoala
0ra17,25-pregateam gustarea copiilor si o serveam
acestora
ora 18-pregateam si preparam mancarea pentru cina
ora
19-serveam cina copiilor
ora 20-serveam masa patronilor in
living
0ra 23-strangeam masa si curatam livingul si spalam
vasele
ora 24-culcarea
Acest program era 6 zile pe saptamana si
duminica aveam liber. In tot acest timp nu m-a intrebat nimeni
daca am mancat ceva, sau daca mi-e bine. Nu-i interesa persoana mea,
doar ceea ce faceam si atat. Cat timp patronii serveau cina eu stateam
in bucatarie si asteptam sa ma cheme ei pentru a le aduce mancarea si
bautura. Poate va intrebati de ce a trebuit sa ajung acolo si de
ce am acceptat toata aceata munca istovitoate? Nu mai spun de
umilinte. La inceput a fost durerea , dorinta de ma smulge din
suferinta pe care o aveam in urma unui divort ce a venit dupa 20 de
ani de casnicie in care pot spune cu mana pe inima ca 18 din ei au
fost fericiti. Da, nu va mirati. Se poate intampla si asa. Era o evadare
daca vreti din durerea care ma sufoca. Mi-am last fiul singur in
Romania, Alexandru, elev la liceul "Andrei Muresianu" din
Brasov in clasa a X-a, am last casa, am lasat
prieteni, colegi, cunoscuti, tot. Am evadat pentru a ajunge intr-un exil
voluntar la care m-am condamnat singura. Eram profesoara la un liceu
din Brasov si am ajuns sa fac menaj unor straini. Ca sa vedeti unde te
duce diperarea. In toata aceasta perioada incercam sa inteleg ce
au simtit Eminescu, Eliade, Cioran, Gheorghe Zamfir cand au stat departe
de tara. Sentimentul te copleseste pentru ca nu poti sa intelegi dacat
trecand tu prin aceasta experienta. Dorul am simtit cum doare. Simteam
in cosul pieptului cum ma arde. Din data de 20 aprilie 2002 pana
in 5 august 2002 am lucrat in acest ritm infernal la Acilia. De multe
ori ma intrebam cat o sa mai rezist? Inca nu vorbeam italiana si
obosisem "sa vorbesc" cu mainile. Nu aveam nici un curs de
italiana, nu aveam cu cine vorbi pentru ca patronii plecau dimineata
si veneau seara, televizorul nu functiona si ma simteam ca intr-o
mare tulbure in care nu stiam sa inot, dar trebuia sa ma tin la
suprafata. Era o lupta interioara cu mine insami si apoi cu toti cei
din jur cum nu puteti sa va imaginati. Intr-o duminica am plecat
sa vizitez Vaticanul. Nu stiam unde e si incotro sa merg. M-am suit in
metrou si am intrebat o doamna atat "a Vatican?" Si ea mi-a
dat de inteles prin semne ca merge si ea la Vatican. Ajunsa in statia
de metrou Museo dei Vaticani, am ramas singura si am vazut un puhoi
de oameni. M-am dus dupa ei si pe drum erau cordoane de carabinieri
care directionau oamenii spre alte zone, pentru ca piata San Piedro
era plina de lume (60 de mii de oameni). Eu am vazut un grup de
turisti care au trecut de cordon, m-am luat dupa ei si usor, usor am
ajuns in piata. Am avut"norocul"(pentru mine nu e noroc
pentru ca ce e sa mi se intample vine de altundeva) sa stau aproape
de Altar. Am avut sansa sa paticip la oslujba de canonizare a lui
Padre Pio de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Nici nu stiam cine era
Padre Pio atunci. Dupa aceea am aflat ca a fost un fel de parinte
Arsenie Boca de la noi care a facut multe fapte bune si avea un har
deosebit. Era in data de 17 iulie 2002. Acum , uitandu-ma in urma imi
dau seama ca cineva, acolo ,sus , ma iubeste. Am stat la toata
slujba(nici nu mai puteam iesi si daca voiam) si apoi am vizitat
Colosseumul si Fontana di Trevi. In tot acest periplu am cumparat
dintr-o librarie un curs de invatare a limbii italiene pentru straini
in engleza si de la un chiosc de ziare am gasit un ziar al
romanilor"Actualitatea Romaneasca". Seara m-am intors
istovita de ceea ce vazusem si traisem in acea zi, dar si bucuroasa ca
am gasit cursul de italiana si ziarul in limba romana. In acel ziar
erau tot felul de anunturi din tara , stiri, reportaje, curs valutar si
o lista cu parohiile ortodoxe romane din Italia. Mi-a venit un gand:
sa incerc prin parohii sa imi gasesc altceva de lucru pentru ca nu
mai rezistam aici. Intr-una din zilele urmatoare, fiind singura in
toata casa, am inceput sa dau telefoane. Ma gandeam ca poate un om
cu frica de Dumnezeu si un slujitor al lui ma poate ajuta. Am
telefonat la 5 preoti care mi-au spus ca nu ma cunosc, nu stiu cine
sunt si sa incerc sa ma descurc singura. Ma apucase disperarea. Ce fac?
Mai dau un telefon si daca nu imi iau bagajele si ma intorc in
tara- m-am gandit eu. La capatul firului preotul George Militaru. Nu stia cum sa ma
linisteasca si mi-a propus sa ne
intalnim la biserica sa stam de vorba. I-am povestit in mare despre ce
era vorba si in duminica urmatoare ne-am intalnit. Deja vorbise cu
niste romance sa ma duc sa stau cu ele si apoi sa imi caut de
lucru. Parca ma mai linistisem. A doua zi m-am si mutat, iar patronii
nu s-au impotrivit. Ba mai mult , mi-au oferit ca drept rasplata si
recunostinta pentru ceea ce am facut un ceas de marca si inca 200 de
Euro in plus fata de ceea ce imi datorau. M-am mutat in Ostia impreuna
cu doua romance. Era un apartament intr-un bloc in Piazza Gaspari, un
loc rau famat cu multi straini, prostitutie, droguri si arme. M-a ferit
Dumnezeu sa am probleme. De fapt nici nu am stat decat o luna si
jumatate, timp in care, fiind luna august, nu prea se gasea de
lucru. Italienii au vacanta in perioada asta. Am mancat la cantina
Caritas-ului gratis. Aici se dadea o masa calda pe zi pentru toti
strainii si era patronata de biserica catolica. Asa mai faceam
economie pana cand urma sa imi gasesc de lucru. Am lucrat doua
saptamani in locul unei poloneze intr-o casa din zona rezidentiala a
Romei-Casalpallocco la o familie unde trebuia sa am grija de doi
batrani, sot si sotie. Dupa ce a venit poloneza din Polonia am
lucrat la un restaurant din portul Ostia facand curatenie in saloane
si in grupurile sanitare. Timpul trecea si nu aveam nici o siguranta a
zilei de maine. Intr-o dimineata mi-am amintit ca la cantina unde
mancam era un birou de plasare a fortei de munca pentru
straini. Dimineata, la ora 7, m-am dus si m-am inscris pe lista de
asteptare, si la ora 11 am intrat si eu in biroul doamnei Ana
-Maria. Era ziua de 20 septembrie 2002. Ma intreaba de cat timp sunt in
Italia, ii spun ca de patru luni(incepusem sa invat italiana si ma
descurcam cat de cat) si imi spune ca pentru mine nu are de lucru
decat in Calabria. "Bine"-ii spun, sunt singura si nu am
decat sa imi iau valiza si sa ma duc in Calabria. Am venit sa muncesc,
nu sa fac altceva." Vazandu-mi hotatrea cu care i-am raspuns, se
opreste, se uita la mine lung si ma intreaba "Tu ce ai lucrat in
Romania?" "Am fost profesoara" ii raspund. "A, nu,
tu esti prea rafinata sa te duci in Calabria" mi-a spus ea. "Uite,
azi dimineata, a venit un avocat la mine si are nevoie de cineva sa stea cu
mama dansului, o femeie de 86 de ani. Te duci acolo si iti face si
documente pentru Soggiorno (contract de munca) " spune
ea. Bucuroasa am plecat cu un biletel in mana pe care era scris
numarul de telefon, numele familiei si adresa. Doamna Ana Maria mi-a
promis ca le va telefona si le va spune celor care i-au solicitat
ajutorul ca ma voi duce la ei. Dupa o scurta cautare a adresei m-am
intalnit cu familia respectiva, am discutat toate conditiile, inclusiv
cele ale documentelor, si am hotarat sa incep lucrul de a doua zi. Am
stat un an si trei luni cu acea batrana, timp in care nu aveam voie sa
vorbesc la telefon, sa ies din casa decat in zilele libere (lunea de
la 9 dimineata la 19 si vinerea de la ora 14 la ora 19), sa nu primesc
pe nimeni. Ma simteam total izolata de lume, eu care eram un om obisnuit sa comunic cu oamenii. Mi-au facut si documentele(s-au
tinut de promisiune), dar nu mai puteam, ma simteam
singura, parasita, abandonata, cu dorurile mele pe care nu le stia
nimeni si cu durerile mele. Dupa revelionul din 2003-2004 pe care l-am
petrecut numai cu batrana m-am hotarat sa plec. Mi-am dat
demisia, mi-am facut un Curriculum Vitae in italiana, l-am multiplicat
si m-am dus la hoteluri, gradinite, agentii de voiaj, acolo unde simteam
ca pot sa ma descurc cu cunostintele mele. M-am mutat cu o familie din
Ramnicu Valcea intr-un apartament de trei camere si acum eram mai
libera. Eram sapte persoane in acel apartament. Dupa trei saptamani de
la plecarea mea de la batrana primesc un telefon, seara pe la ora
18. "Signora, avete lasciato uno curriculum vitae a noi!" ( doamna, ati lasat un curriculum vitae la noi ) aud
o voce de barbat la telefon. Da, dar nu mai stiam unde pentru ca
lasasem si in alte parti. Imi da explicatiile de rigoare si stabilim
sa ne intalnim a doua zi sa discutam. Cand ma duc a doua zi, constat ca
ma intalnesc cu doi barbati care aratau ca niste mafioti si imi
propun sa lucrez ca translator la un salon auto. Ei aduceau masini din
Germania si aveau nevoie de vorbitor de limba engleza, italiana si
germana. Ok, ne-am inteles asupra salariului, conditiilor de
lucru, programului si a doua zi am inceput lucrul. De acum aveam biroul
meu, fax, telefon. Nu stiu daca in viata mea imi va mai fi dat sa vad
atatea masini frumoase si de marca. Ma descurcam bine, imi placea
locul de munca, puteam comunica, aveam tangenta cu oamenii dar, a
trebuit sa fie si un dar ca sa ma faca sa ma intorc in tara. Intr-o zi ne trezim cu carabinierii, garda finaciara, vreo 12 persoane , ca navalesc in salon. Bineinteles ca m-am
speriat nestiind ce se intampla. Am aflat dupa aceea ca patronii
mei, inainte de venirea mea la firma, vandusera 12 masini furate. M-au
controlat si pe mine la acte, au vazut ca sunt in regula, ca sunt in
perioada de probe dupa ce au fost vandute masinile si m-au lasat in
pace. I-au luat pe patroni la intrebari, declaratii, documente. A
doua zi au venit insa clientii care pierdusera banii si masinile
le-au fost sechestrate. Au inceput sa arunce cu telefoanele, faxurile
sa distruga tot in salon. Eu m-am ascuns dupa un dulap sa nu imi
aterizeze ceva in cap. A fost momentul decisiv pentru mine. Mi-am dat
seama ca nu mai puteam sa traiesc in lumea aceea in care pericolele te pandeau la tot pasul. M-am hotart sa ma intorc in tara, la ceapa aia
degerata, sa o mananc in linste si fara sa mai imi fie teama ca pot sa
patesc ceva. M-am reintors la catedra, elevii, colegii, prietenii mei
, copilul meu , parintii mei care s-au bucurat de revederea mea si
acum stiu ca trebuie sa imi fac datoria aici, in tara mea. ca
povestea aceasta vi se pare banala, poate ati mai auzit de astfel de
cazuri, cert este ca painea mancata acasa e mult mai dulce decat in
strainatate. Fie ea si neagra. Multi romani poate nu au curajul sa
povesteasca prin ce trec de rusine sau din dorinta de a epata cand vin
in tara. Eu am avut curajul de a fi sincera si de a spune si altora ceea
ce am trait si simtit in aceasta experienta pe care nu o doresc
nimanui.