ROMA-FIUMICINO-ACILIA (2)

In toata aceasta perioada nu am putut comunica decat prin semne cu ei pentru ca ei nu stiau alta limba si eu nu stiam italiana. Trei luni si jumatate, cat am lucrat acolo, nu am scos nici o vorba. Intr-o zi am vrut sa verific daca mai puteam articula cuvinte. Am luat o oglinda de pe perete, am asezat-o pe un scaun si mi-am imaginat ca am pe cineva in fata. Am inceput sa vorbesc si cuvintele imi ieseu chinuite din gura. Oricum eram mutumita ca mai pot articula cuvinte. Poate va intrebati de ce aveam programul atat de lung? Iata cum arata o zi de lucru: 0ra6-desteptareaora 7-incepeam lucrul curatand curtea si tarcurile cainilor si dandu-le de mancare
0ra7,30-spalam masinile si curtea
ora 8-le dadeam fetitelor de mancare si le duceam, la masina de scoala
ora8,30-le duceam cafeaua patronilor in camera, la pat
ora 8,45-incepeam spalarea geamurilor, aspirarea pardoselei, spalarea pardoselei, stergerea prafului, curatenie in dormitoare, bai, dulapuri, terase, spalarea rufelor la masina automata 
ora13-pauza de pranz in care ma odihneam un pic si mai imi spalam si eu cateva rufe
ora14,30-calcat rufe
ora 17-mergeam dupa fetite sa le aduc de la masina de scoala
0ra17,25-pregateam gustarea copiilor si o serveam acestora
ora 18-pregateam si preparam mancarea pentru cina
ora 19-serveam cina copiilor
ora 20-serveam masa patronilor in living 
0ra 23-strangeam masa si curatam livingul si spalam vasele
ora 24-culcarea
Acest program era 6 zile pe saptamana si duminica aveam liber. In tot acest timp nu m-a intrebat nimeni daca am mancat ceva, sau daca mi-e bine. Nu-i interesa persoana mea, doar ceea ce faceam si atat. Cat timp patronii serveau cina eu stateam in bucatarie si asteptam sa ma cheme ei pentru a le aduce mancarea si bautura. Poate va intrebati de ce a trebuit sa ajung acolo si de ce am acceptat toata aceata munca istovitoate? Nu mai spun de umilinte. La inceput a fost durerea , dorinta de ma smulge din suferinta pe care o aveam in urma unui divort ce a venit dupa 20 de ani de casnicie in care pot spune cu mana pe inima ca 18 din ei au fost fericiti. Da, nu va mirati. Se poate intampla si asa. Era o evadare daca vreti din durerea care ma sufoca. Mi-am last fiul singur in Romania, Alexandru, elev la liceul "Andrei Muresianu" din Brasov in clasa a X-a, am last casa, am lasat prieteni, colegi, cunoscuti, tot. Am evadat pentru a ajunge intr-un exil voluntar la care m-am condamnat singura. Eram profesoara la un liceu din Brasov si am ajuns sa fac menaj unor straini. Ca sa vedeti unde te duce diperarea. In toata aceasta perioada incercam sa inteleg ce au simtit Eminescu, Eliade, Cioran, Gheorghe Zamfir cand au stat departe de tara. Sentimentul te copleseste pentru ca nu poti sa intelegi dacat trecand tu prin aceasta experienta. Dorul am simtit cum doare. Simteam in cosul pieptului cum ma arde. Din data de 20 aprilie 2002 pana in 5 august 2002 am lucrat in acest ritm infernal la Acilia. De multe ori ma intrebam cat o sa mai rezist? Inca nu vorbeam italiana si obosisem "sa vorbesc" cu mainile. Nu aveam nici un curs de italiana, nu aveam cu cine vorbi pentru ca patronii plecau dimineata si veneau seara, televizorul nu functiona si ma simteam ca intr-o mare tulbure in care nu stiam sa inot, dar trebuia sa ma tin la suprafata. Era o lupta interioara cu mine insami si apoi cu toti cei din jur cum nu puteti sa va imaginati. Intr-o duminica am plecat sa vizitez Vaticanul. Nu stiam unde e si incotro sa merg. M-am suit in metrou si am intrebat o doamna atat "a Vatican?" Si ea mi-a dat de inteles prin semne ca merge si ea la Vatican. Ajunsa in statia de metrou Museo dei Vaticani, am ramas singura si am vazut un puhoi de oameni. M-am dus dupa ei si pe drum erau cordoane de carabinieri care directionau oamenii spre alte zone, pentru ca piata San Piedro era plina de lume (60 de mii de oameni). Eu am vazut un grup de turisti care au trecut de cordon, m-am luat dupa ei si usor, usor am ajuns in piata. Am avut"norocul"(pentru mine nu e noroc pentru ca ce e sa mi se intample vine de altundeva) sa stau aproape de Altar. Am avut sansa sa paticip la oslujba de canonizare a lui Padre Pio de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Nici nu stiam cine era Padre Pio atunci. Dupa aceea am aflat ca a fost un fel de parinte Arsenie Boca de la noi care a facut multe fapte bune si avea un har deosebit. Era in data de 17 iulie 2002. Acum , uitandu-ma in urma imi dau seama ca cineva, acolo ,sus , ma iubeste. Am stat la toata slujba(nici nu mai puteam iesi si daca voiam) si apoi am vizitat Colosseumul si Fontana di Trevi. In tot acest periplu am cumparat dintr-o librarie un curs de invatare a limbii italiene pentru straini in engleza si de la un chiosc de ziare am gasit un ziar al romanilor"Actualitatea Romaneasca". Seara m-am intors istovita de ceea ce vazusem si traisem in acea zi, dar si bucuroasa ca am gasit cursul de italiana si ziarul in limba romana. In acel ziar erau tot felul de anunturi din tara , stiri, reportaje, curs valutar si o lista cu parohiile ortodoxe romane din Italia. Mi-a venit un gand: sa incerc prin parohii sa imi gasesc altceva de lucru pentru ca nu mai rezistam aici. Intr-una din zilele urmatoare, fiind singura in toata casa, am inceput sa dau telefoane. Ma gandeam ca poate un om cu frica de Dumnezeu si un slujitor al lui ma poate ajuta. Am telefonat la 5 preoti care mi-au spus ca nu ma cunosc, nu stiu cine sunt si sa incerc sa ma descurc singura. Ma apucase disperarea. Ce fac? Mai dau un telefon si daca nu imi iau bagajele si ma intorc in tara- m-am gandit eu. La capatul firului preotul George Militaru. Nu stia cum sa ma linisteasca si mi-a propus sa ne intalnim la biserica sa stam de vorba. I-am povestit in mare despre ce era vorba si in duminica urmatoare ne-am intalnit. Deja vorbise cu niste romance sa ma duc sa stau cu ele si apoi sa imi caut de lucru. Parca ma mai linistisem. A doua zi m-am si mutat, iar patronii nu s-au impotrivit. Ba mai mult , mi-au oferit ca drept rasplata si recunostinta pentru ceea ce am facut un ceas de marca si inca 200 de Euro in plus fata de ceea ce imi datorau. M-am mutat in Ostia impreuna cu doua romance. Era un apartament intr-un bloc in Piazza Gaspari, un loc rau famat cu multi straini, prostitutie, droguri si arme. M-a ferit Dumnezeu sa am probleme.  De fapt nici nu am stat decat o luna si jumatate, timp in care, fiind luna august, nu prea se gasea de lucru. Italienii au vacanta in perioada asta. Am mancat la cantina Caritas-ului gratis. Aici se dadea o masa calda pe zi pentru toti strainii si era patronata de biserica catolica. Asa mai faceam economie pana cand urma sa imi gasesc de lucru. Am lucrat doua saptamani in locul unei poloneze intr-o casa din zona rezidentiala a Romei-Casalpallocco la o familie unde trebuia sa am grija de doi batrani, sot si sotie. Dupa ce a venit poloneza din Polonia  am lucrat la un restaurant din portul Ostia facand curatenie in saloane si in grupurile sanitare. Timpul trecea si nu aveam nici o siguranta a zilei de maine. Intr-o dimineata mi-am amintit ca la cantina unde mancam era un birou de plasare a fortei de munca pentru straini. Dimineata, la ora 7,  m-am dus si m-am inscris pe lista de asteptare, si la ora 11 am intrat si eu in biroul doamnei Ana -Maria. Era ziua de 20 septembrie 2002. Ma intreaba de cat timp sunt in Italia, ii spun ca de patru luni(incepusem sa invat italiana si ma descurcam cat de cat) si imi spune ca pentru mine nu are de lucru decat in Calabria. "Bine"-ii spun, sunt singura si nu am decat sa imi iau valiza si sa ma duc in Calabria. Am venit sa muncesc, nu sa fac altceva." Vazandu-mi hotatrea cu care i-am raspuns, se opreste, se uita la mine lung si ma intreaba "Tu ce ai lucrat in Romania?" "Am fost profesoara" ii raspund. "A, nu, tu esti prea rafinata sa te duci in Calabria" mi-a spus ea. "Uite, azi dimineata, a venit un avocat la mine si are nevoie de cineva sa stea cu mama dansului, o femeie de 86 de ani. Te duci acolo si iti face si documente pentru Soggiorno (contract de munca) "  spune ea. Bucuroasa am plecat cu un biletel in mana pe care era scris numarul de telefon, numele familiei si adresa. Doamna Ana Maria mi-a promis ca le va telefona si le va spune celor care i-au solicitat ajutorul ca ma voi duce la ei. Dupa o scurta cautare a adresei m-am intalnit cu familia respectiva, am discutat toate conditiile, inclusiv cele ale documentelor, si am hotarat sa incep lucrul de a doua zi. Am stat un an si trei luni cu acea batrana, timp in care nu aveam voie sa vorbesc la telefon, sa ies din casa decat in zilele libere (lunea de la 9 dimineata la 19 si vinerea de la ora 14 la ora 19), sa nu primesc pe nimeni. Ma simteam total izolata de lume, eu care eram un om obisnuit sa   comunic cu oamenii. Mi-au facut si documentele(s-au tinut de promisiune), dar nu mai puteam, ma simteam

singura, parasita, abandonata, cu dorurile mele pe care nu le stia nimeni si cu durerile mele. Dupa revelionul din 2003-2004 pe care l-am petrecut numai cu batrana m-am hotarat sa plec. Mi-am dat demisia, mi-am facut un Curriculum Vitae in italiana, l-am multiplicat si m-am dus la hoteluri, gradinite, agentii de voiaj, acolo unde simteam ca pot sa ma descurc cu cunostintele mele. M-am mutat cu o familie din Ramnicu Valcea intr-un apartament de trei camere si acum eram mai libera. Eram sapte persoane in acel apartament. Dupa trei saptamani de la plecarea mea de la batrana primesc un telefon, seara pe la ora 18. "Signora, avete lasciato uno curriculum vitae a noi!" ( doamna, ati lasat un curriculum vitae la noi ) aud o voce de barbat la telefon. Da, dar nu mai stiam unde pentru ca lasasem si in alte parti. Imi da explicatiile de rigoare si stabilim sa ne intalnim a doua zi sa discutam. Cand ma duc a doua zi, constat ca ma intalnesc cu doi barbati care aratau ca niste mafioti si imi propun sa lucrez ca translator la un salon auto. Ei aduceau masini din Germania si aveau nevoie de vorbitor de limba engleza, italiana si germana. Ok, ne-am inteles asupra salariului, conditiilor de lucru, programului si a doua zi am inceput lucrul. De acum aveam biroul meu, fax, telefon. Nu stiu daca in viata mea imi va mai fi dat sa vad atatea masini frumoase si de marca. Ma descurcam bine, imi placea locul de munca, puteam comunica, aveam tangenta cu oamenii dar, a trebuit sa fie si un dar ca sa ma faca sa ma intorc in tara. Intr-o zi ne trezim cu carabinierii, garda finaciara, vreo 12 persoane , ca navalesc in salon. Bineinteles ca m-am speriat nestiind ce se intampla. Am aflat dupa aceea ca patronii mei, inainte de venirea mea la firma, vandusera 12 masini furate. M-au controlat si pe mine la acte, au vazut ca sunt in regula, ca sunt in perioada de probe dupa ce au fost vandute masinile si m-au lasat in pace. I-au luat pe patroni la intrebari, declaratii, documente. A doua zi au venit insa clientii care pierdusera banii si masinile le-au fost sechestrate. Au inceput sa arunce cu telefoanele, faxurile sa distruga tot in salon. Eu m-am ascuns dupa un dulap sa nu imi aterizeze ceva in cap. A fost momentul decisiv pentru mine. Mi-am dat seama ca nu mai puteam sa traiesc in lumea aceea in care pericolele te pandeau la tot pasul. M-am hotart sa ma intorc in tara, la ceapa aia degerata, sa o mananc in linste si fara sa mai imi fie teama ca pot sa patesc ceva. M-am reintors la catedra, elevii, colegii, prietenii mei , copilul meu , parintii mei care s-au bucurat de revederea mea si acum stiu ca trebuie sa imi fac datoria aici, in tara mea. ca povestea aceasta vi se pare banala, poate ati mai auzit de astfel de cazuri, cert este ca painea mancata acasa e mult mai dulce decat in strainatate. Fie ea si neagra. Multi romani poate nu au curajul sa povesteasca prin ce trec de rusine sau din dorinta de a epata cand vin in tara. Eu am avut curajul de a fi sincera si de a spune si altora ceea ce am trait si simtit in aceasta experienta pe care nu o doresc nimanui.