ROMA-FIUMICINO-ACILIA

ROMA-FIUMICINO-ACILIA 1

Atunci când simţi că viaţa este prea dura cu tine, cand esti pe cale sa renunti, aminteste-ti cine esti, aminteste-ti visul tău. Si mergi inainte, cu incredere in reusita !- multumesc lui Florian Ilioiu care a postat acest citatat pe facebook astazi. Citindu-l, am simtit imboldul de a scoate de la " naftalina "  acest material.

Ii multumesc si Adrianei Staicu Tarnoveanu pentru sustinere. Adriana, am simtit ca azi a venit momentul sa scot la lumina prima mea experienta din Italia.

19.Aprilie.2002 E ora 14. Ma aflu in autogara Tiburtina in Roma. Cat de mult visasem sa ajung in Roma si iata-ma singura, intr-o lume total  necunoscuta mie, disperata, dezamagita de viata, distrusa. Toti cei cu care am calatorit, rand, pe rand, au plecat impreuna cu rudele si prietenii lor care au venit sa -i astepte. Eu stau si astept. Ma retrag intr-un colt si astept sa vina sa ma ia si pe mine persoanele care m-au chemat: Alexandru si Isabela, parintii unei fetite pe care am avut-o la gradinita mea particulara in limba engleza din Romania. In jurul meu lume straina pentru care eu nu reprezentam nici o importanta. Ma razbise foamea, dar unde sa ma duc? Incepusem sa-mi fac griji pentru ca timpul trecea si eu nu stiam ce sa fac. Unde sa ma duc? Imi fac un mic calcul : iau un taxi, ma duc la un hotel in apropiere si astept pana maine dimineata. Le dau telefon si le spun unde sunt si daca nu vin sa ma ia maine dimineata este cursa inapoi in Romania si ma intorc acasa in Romania. Asta e, am facut o "mica" excursie, am vazut putin Roma si ma intorc. Acestea erau gandurile mele care ma napadisera in tot acest timp de asteptare.

E ora 17,30 si iata-i ca apar. M-am linistit si mi-am luat gandul de a merge la un hotel. Aud un glas de copil care ma striga "teacher, teacher". Imi intorc capul si o vad pe Anemona, fetita mea de la gradinita. Fericita, o iau in brate si ma bucur de revederea ei. Ne imbratisam cu totii, imi spun "bun venit" si ne indreptam spre statia de metruou Tiburtina. In statie vad pentru prima data drogati: o femeie si un barbat isi injectau droguri in vene, iar lumea trecea nepasatoare pa langa ei. Pentru mine, care veneam din alta lume, aceasta priveliste ma socheaza. Alexandru imi spune "Nu -i bagati in seama , doamna, e plina Roma de astia". Ajungem pe peron si ne ne suim in metrou. Aici erau concetateni de-ai nostri rromi care cantau la acordeon pentru calatori. Unii oameni le dadeau cateva centessime in paharul de hartie pe care il intindeau ca rasplata pentru momentul de divertisment oferit. Totul pentru mine era socant. Ajungem la statia de destinatie si luam masina din parcare pentru a ajunge la Fiumicino. Fiind circulatie foarte mare Alexandru si Isabela au preferat sa lase masina la periferie si sa vina cu metroul sa ma ia. Dupa o ora am ajuns la Fiumicino unde se afla cel mai mare aeroport din Italia.

Eu, dupa 28 de ore de calatorie cu autocarul, dupa emotiile asteptarii si socuirle primite, inca nu ma dezmeticisem. Incerc sa ma acomodez, sa le povestesc ce mai e prin tara. Ei locuiau intr-o camera, baie si bucatarie cu doi copii intr-o casa care avea si curte. Chiria pentru acest spatiu era de 700 Euro pe luna. Draguti, fac un gratar in curte, incearca sa ma faca sa ma simt bine. Mancam si apoi intram in casa sa ne uitam la televizor. Ma uitam si nu intelegeam nimic. Eu nu cunosteam italiana si era normal sa nu inteleg nimic. S-a facut noapte si eu, obosita, le-am cerut voie sa ma lase sa ma duc la culcare. Dar unde?" In patul suprapus al copiilor impreuna cu Anemona. Ce sa facem, acestea sunt conditiile!"-mi-au spus ei. Am adormit bustean, obosita de drum, de ganduri si de tot ce traisem eu in prima mea "aterizare" la Roma. Noaptea a trecut si dimineata si-a facut aparitia. "Trebuie sa mergem sa va ducem la locul de munca, pentru ca noi, aici, nu avem voie sa primim pe nimeni"-mi-au spus ei. M-am spalat, m-am imbracat si eram pregatita sa merg la noul post de lucru. "Facem "colazione" in Ostia " mi-au zis ei. Ostia este oras port la marea Tireniana la aproape o ora distanta de Roma. "Ce inseamna acest cuvant?"-i-am intrebat. Aveam sa aflu dupa o jumatate de ora ca era vorba de micul dejun pe care multi italieni il servesc la un bar si consta dintr-o ceasca de cappuccino si un corn croasant. Eu ma gandeam la micul dejun de acasa cu felia de paine cu unt si gem, branza, salam, cana de lapte. Ehe, alta lume. Dar, aici, eram in Italia si trebuia sa ma conformez situatiei. Servim "tazza de cappuccino' si plecam spre Acilia, o localitate intre Ostia si Roma. In nici o zi am facut periplul a trei localitati. Gandurile incep sa-mi dea tarcoale: "Unde voi merge? Ce voi avea de facut? Ce fel de oameni sunt cei la care voi lucra?" Ma simteam dominata de o oarecare teama si emotie. Am ajuns. Familia respectiva ne astepta. Mi s-au parut draguti si amabili. Cand am intrat in casa m-am blocat: o casa pe care o vazusem doar in filme. O bucatarie moderna, dar in stil rustic, un living in care trona o masa imensa unde serveau cina doar patronii(copiii serveau cina la bucatarie), doua saloane cu peretii imbracati in oglinzi si tablouri, o scara interioara din marmura care era strajuita de statuete din aur si sus, la etaj, 3 camere de dormit, fiecare cu baia ei si doua terase pline cu flori. Un lux cum nu imi putusem imagina. Ce aveam eu de facut acolo, in casa aceea imensa? Sa nu va speriati ca si eu ma mir cum de am putut face fata. Zilnic, dar zilnic, retineti , aveam de spalat geamurile in toata casa, sa aspir, sa sterg praful, sa spal rufe, sa calc, sa fac curatenie in curte, sa dau de mancare cainilor, sa le curat custile si tarcul de mizerie, sa duc si sa aduc fetitele (aveau doua fete : una de 8 si una de 10 ani) la si de la masina de scoala, sa le duc cafeaua la pat patronilor in fiecare dimineata, sa fac mancare, sa spal in fiecare dimineata cele patru masini care tronau in curte si bineinteles sa spal gresia cu care era placata curtea in care erau masinile cu furtunul si peria de radacina. M-am cam speriat un pic dar mi-am zis" O sa treaca si asta si voi face fata. N-am incotro!" Dupa o ora am ramas la noua mea "resedinta'. Patronii m-au condus la o casuta care se afla in curte unde aveam tot confortul: baie cu boiler electric, bucatarie, baie, camera cu pat dublu, canapele de piele, covoare persane, televizor, frigider, aragaz. Toate bune si frumoase, dar televizorul nu functiona si gazul era oprit. Pe toata perioada cat am lucrat acolo nu m-am putut folosi de aragaz si de televizor. Si asta ca sa nu consum prea mult si sa plateasca patronii dupa mine. Programul zilnic era de la ora 7 dimineata la ora 12 noaptea cu o pauza de o ora si jumatate la pranz.