MEET IN DIVERSITY- aprilie 2012

INTALNIRE IN DIVERSITATE

 Inainte de a pleca  la Donja Stubica, nu stiam, spre rusinea mea, mai nimic depre Croatia. Pregatiri, agitatie, rezervare bilete de avion, bagaje, liste, mape de prezentare. Cu cateva zile inainte de plecare iau legatura cu cei care urmau sa vina din alte tari. Reusesc sa ma pun de acord cu cei care veneau din Cipru  si Bulgaria si sa ne intalnim in aeroport in Zagreb. Plec spre Croatia cu un avion Lufhansa de la Torino pana la Munchen, de unde trebuia sa schimb pentru Zagreb. In apropiere de gate vad un grup de 3 tineri care stateau ravasiti pe banchetele aeroportului. Erau obositi, dar cu zambetul pe buze. Il recunosc  pe Andreas care imi trimisese o poza pe mail inainte de plecare ca sa ne recunoastem in aeroport la Zagreb." Olimpia, how are you?"- ma recunoaste Andreas caruia ii trimisesem si eu o fotografie cu chipul meu.

" E bine ca ne intalnim aici, si nu la Zagreb"- imi spun eu in gand, indreptandu-ma spre grupul format din Andreas, Maria si Natalia. Mai erau doua ore pana la decolare, asa ca ma asez langa tineri si incepem sa vorbim. Bietii de ei, plecasera de cu seara din Nicosia si au ajuns la miezul noptii in Munchen. Au stat toata noaptea in aeroport si dimineata la ora 11 aveau avionul spre Zagreb. 

" Hello, are you the group for the seminary ?" se aude o voce diafana in spatele meu. Ma intorc si o vad pe Ati, o fata din Bulgaria, tanara, inalta, cu o silueta de invidiat si un suras fermecator. Bucurosi, am facut grupul de forta care urma sa cucereasca Croatia.

" The pasangers for Zagreb are waiting to the gate number..."- se aude vocea unei angajate a aeroportului la microfon. Ne incolonam pentru imbarcare si dupa cateva minute eram in avion. Ati era cam speriata pentru ca pentru ea era primul zbor cu avionul. Zburase  de la Sofia pana la Munchen si ii fusese rau . O iau langa mine pentru a nu se simti singura si pentru a-i conferi o oarecare siguranta. Ajungem la Zagreb. N-am vazut in viata mea asa figuri de killer ca vamesii din acest aeroport. Privirile lor te scrutau si fizicul masiv iti crea fiori pe sira spinarii. Biata Maria, era cat pe ce sa nu o lase sa treaca pentru ca avea doar buletinul si nu pasaportul. Dupa discutii care au durat o ora in care toti am incercat sa-i convingem pe vamesi  ca trebuie sa ajungem la seminar si ca Maria era si ea in grupul nostru, iesim fericiti din aeroport. Andreas gaseste un taximetrist croat cu care trateaza pretul. Aveam de parcurs 80 de km pana la Donja Stubica  si pe jos cred ca ajungeam la sfarsitul seminarului. Mai cu semne, mai cu vorbe, cad la pace. 80 de euro si ne duce. Facem socoteala cat vine de caciula la fiecare, ne dam acordul, si pe cai.Taximetristul nu stia engleza, dar a inteles unde trebuia sa ajungem. Am avut noroc si cu Ati care vorbea bulgara si stia si un pic de rusa. Asta era importanta, finalitatea. Pe drum, ni s-a facut foame. Dragut, taximetristul opreste in dreptul unei alimentare satesti si noi ne repezim sa cumparam ceva de-ale gurii. Mie imi era sete, asa ca am cumparat doua sticle de apa minerala, doua banane, o ciocolata si o cutie de branza topita. Fericiti, ne urcam in masina si plecam sa ne "  intalnim in diversitate "  cu ceilalti participanti la seminar.

Ajungem la Donja Stubica, o localitate cu cateva case si un hotel de vis. Ii platim taximetristului si ne indreptam spre receptie. Pentru a socializa mai bine, organizatorii ne si impartisera pe camere. Eu am nimerit cu o croata, care inca nu ajunsese. Ceilalti cu care venisem si ei erau cu altii din alte tari. Ne ducem fiecare in camerele noastre pentru a face un dus, desface bagajele si manca ceva.
In timp ce imi aranjam lucrurile in dulap intra o doamna, apropiata de varsta mea. " " Hello, I'm Kristina , from Croatia"- imi spune ea si cu zambetul pe buze se indreapta spre patul ramas liber. Isi desface si ea bagajele si incepem sa vorbim. Ii explic ca eu nu sunt italianca, ci romanca, dar ca sunt rezidenta in Italia, pe care o reprezint la seminar. Dupa ce ma sporovaim cateva minute, ea isi face un dus ( eu intre timp am mancat cateva triunghiuri de branza topita si am baut jumatate de litru de apa ) si apoi coboram la receptie unde urma sa ne intalnim cu ceilalti participanti la seminar. 
Incepem sa facem cunostinta. Stupoare, m-am blocat. Erau tineri din Kosovo, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina, Olanda, Malta, Cipru, Turcia,  Anglia, Croatia, Lituania, Letonia, Ungaria, Elvetia, Grecia . " Toate ca toate, dar pana aici mi-a fost- " imi spun in gand. Sa vezi ce razboi o sa inceapa. " Intalnire in diversitate?" - hm, sper sa ma pot intoarce cu bine in Italia, imi spun eu in sinemi. Nu mi-am imaginat vreodata, stiind de situatia de conflict in care s-au aflat tarile fostei Iugoslavii, ca tinerii se pot intelege atat de bine. Pentru ei nu a fost nici un conflict, nici o divergenta, numai prietenie, colaborare si amicitie. Mai mult, s-au imprietenit si cu ceilalti, iar cand aveam lucrari de grup voiau sa participe si ei la ele. 

Am avut ocazia sa-l intanesc pe Julian, care venea si el din Cipru a carui mama era romanca si tatal cipriot. Daca l-ati fi auzit cu cata mandrie spunea ca el are bunicii din partea mamei din Romania si ca la bautura aceea tare, care te arde pe gat,  se spune tuica. 
Seminarul mi-a adus multe informatii referitoare la programul european " Tineri in actiune" si nu numai. Am cunoscut tineri cu mult entuziasm, fantezie si exubernata. Am plecat mult mai bogata decat am venit. 
In penultima zi era ziua Sandrei din Croatia. Kristina, colega mea de camera, a fost " vinovata" de surpriza pe ca i-am facut-o Sandrei. A comandat un tort imens, iar cand Sandra a intrat in sala de restaurant unde luam masa de obicei am inceput sa-i cantam cu totii " La multi ani!". Sandra nu se astepta la o asemnea surpriza si o vedeti in imagine cata fericire avea pe chip. Tineri care nu s-au vazut niciodata, dar care in cateva zile au reusit sa faca fericita o tanara pe care nu se stie daca o vor mai intalni vreodata, este semnalul ca mai exista inca o speranta in aceasa lume. Nu este acesta un gest de iubire neconditionata? Eu zic ca da.

ALPHABETS IN EUROPE- proiect european Varsovia, Polonia, 2013

Omul cu flasneta

O cunoscusem pe Dorota, partenera mea poloneza in acest poiect, cu un an in urma in Spania, la un seminar international. A fost un feeling care s-a creat intre noi, inca de atunci. Am ramas in legatura si dupa un an imi trimite un mail prin care imi cere daca nu vreau sa-i gasesc un partener italian pentru proiect. Normal ca i-am gasit si am plecat la inceputul lunii martie in Polonia cu 4 tineri italieni, membri ai unei asociatii de teatru social din Torino - Viartisti Teatro. In luna martie timpul este capricios in Polonia. Sufla vantul din toate partile, iar raceala  iti ingheta si sangele in vine. Activitatile proiectului le-am desfasurat in afara Varsoviei, la 60 km distanta, in localitatea Bursuki, in mijlocul unei paduri de vis, la o cabana amenajata cu tot ce trebuia. Parteneri in proiect au fost tineri impreuna cu leaderii de grup din Italia, Georgia, Tunisia, Irlanda si Polonia.

                                  

         

In fiecare zi partenerii din  fiecare tara au trebuit sa pregateasca meniurile pentru cele trei mese si  prezentarea alfabetului tarii lor intr-un mod original. In prima zi a fost  randul  Irlandei, apoi Georgia ( grupul a sosit cu o zi intarziere din cauza zapezilor care au blocat traficul aerian din aeroportul din Minsk), Tunisia si Italia au prezentat in a treia zi, iar Polonia, ca tara gazda a ramas la urma. Erau in total 27 de tineri care nu s-au vazut in viata lor si care au reusit sa se imprieteneasca foarte repede,  sa colaboreze intre ei foarte bine de parca se cunoasteau de o viata. Nu mi-a fost dat niciodata de cand lucrez in proiectele europene sa vad o asa coeziune de grup. Este interesant sa traiesti si sa lucrezi o saptamana intr-o alta tara, cu alti tineri de diverse natii si sa-ti dai seama ca de fapt, toti sunt niste fiinte absolut normale, cu vise, cu sperante si cu o dorinta de viata care este molipsitoare. Poate de aceea mi-a placut sa fiu inconjurata mereu de tineri care au un entuziasm molipsitor. Tinerii italieni au prezentat un fragment din spectacolul " Piccirida" in limba italiana. Era vorba de o tanara care facea parte dintr-o familie mafiota din sudul Italiei, si care a murit pentru ca ea nu se simtea ca facand parte din acea familie, denuntand in justitie faptele fratilor si tatalui sau. Inclusiv mama sa o maltrata pentru ca a avut curajul sa-si denunte familia. Povestea acestei tinere a trecut si peste hotarele Italiei, smulgand lacrimile unei audiente care a simtit emotiile transmise de cei patru actori, Ivan, Paola, Luca si Francesca,  fara sa cunoasca intelesul cuvintelor din italiana. Ce poate fi mai frumos decat sa traiesti emotii dincolo de grai ?De ce omul cu flasneta? Pentru ca l-am intlanit in ultima zi de sedere in Polonia, in piata centrala din Varsovia. Pentru mine, imaginea aceasta, a fost ca o concluzie de final a proiectului " Un actor de strada , un papagal si o flasneta exprima  o armonie perfecta intre cotidian, trecut si viitor, intre generatii, natiuni si culturi".

Florin

Nu este usor sa lucrezi cu copiii de etnie roma. Asta pentru ca au ceva deosebit in natura lor genetica. La ei " a fura" inseamna " a lua". Ei nu fac diferenta intre cele doua verbe. Ei daca vad ceva si au nevoie sau le place "iau".

Cand predam la scoala din Purcareni, un elev a fost arestat pentru ca fusese impreuna cu alti confrati de-ai sai sa " ia " fier vechi de la uzinele Tractorul. Ca sa poata patrunde in fabrica " au fost nevoiti" sa-i dea cu o ranga in cap paznicului care-i vazuse. Florin al meu, asa se numea elevul, a ajuns in arestul politiei. mama lui venea la scoala sa ma roage sa-i dau o caracterizare" buna " fiului sau ca sa-l salvez de la puscarie. Evident ca in caracterizare am scris ceea ce facea elevul la scoala, situatia sa scolara si absentele." Doamna dirijinta, da cu caractarizarea asta nu-l mai scot din puscarie pe fi-miu, mancati-as "- imi spune mama." Doamna, eu trebuie sa scriu exact care este situatia copilului dumneavoastra la scoala. Am si eu responsabilitatea mea "- ii raspund eu." Da daca va aduc niste ghebe d-alea bune, nu poti sa mai modifici matale un pic, acolo, ca sa stea mai putin fi-miu la racoare?"- continua mama." Lasa-ma cu ghebele dumitale, ca n-am nevoie de ele "- ii raspund eu.Florin a facut 5 ani de puscarie pentru tentativa de omor si furt.Imi trimitea prin mama sa cate o scrisoare in care imi  scria :"Doamna dirijinta, e tare rau aici. Imi pare rau ca nu v-am ascultat. Ma bat astia de trei ori pe zi de m-au nenorocit. Daca ma vedeti nu ma mai recunoasteti. Sa le cititi scrisoarea la colegi sa nu ajunga unde sunt eu aici si sa le spuneti sa va asculte ca-i invatati numai de bine. Eu nu am ascultat si uitati unde am ajuns".Bineinteles ca am citit scrisoarea elevilor si cred ca s-au speriat pentru ca incepusera fie mult mai ascultatori.Peste 5 ani suna telefonul " Buna ziua, doamna dirijinta. Sunt eu, Florin."- aud o voce care imi era  straina." Care Florin ?"-il intreb eu." Florin, elevul dumneavoastra de la Purcareni. Am iesit ieri din inchisoare si acum sunt acasa"- imi raspunde el." Ce faci, mai, Florine? Cum e acasa ? Mai faci vreodata nenorociri in viata ta?"- il intreb eu."Nuuuuuuuu, nu mai fac niciodata, in viata mea. Ce am suferit eu sa nu mai sufere nimeni in viata lui. Nu mai fac cate zile o sa am. O sa-mi caut de lucru acum si ma fac baiat cuminte "- imi raspunde el." Bine, Florin. Iti doresc numai bine si ai grija de acum in colo sa nu mai intri in vreo incurcatura"- ii spun eu." Saramana, doamna dirijinta. Sa va dea Dumnezeu sanatate "- isi ia ramas bun, Florin." La revedere, Florin. Transmite-i multa sanatate mamei tale"- ii raspund eu.Cu telefonul in mana, raman pe ganduri. M-a durut cand am aflat ca Florin a fost condamnat si imi  faceam procese de constiinta ca poate nu am facut destul ca sa-l ajut sa inteleaga ca era mai bine sa vina la scoala, decat sa se inhaite cu altii si sa ajunga in aceasta situatie.Nu mai stiu nimic de el, dar stiu ca fiecare om are dreptul sa fie iertat. Eu l-am iertat ca nu m-a ascultat, l-am iertat pentru ca a gresit, dar eu nu pot sa-mi iert ca nu am facut destul ca sa-l feresc de aceasta suferinta.

MULTUMESC MAMARE

Eram prin clasa a 2-a. Venise pe lume si fratele meu, George. Pe vremea aceea, locuiam intr-un apartament cu trei camere doua familii ( cu acces). Intr-o camera era o familie ( sot si sotie), iar in celelalte doua camere locuia familia mea. Numai ca baia, bucataria, camara si holul erau in folosinta comuna. La bucatarie, mama cu vecina, se pusesera de acord cu un program de gatit, in asa fel incat sa nu se incurce una cu alta.

Eu, copil fiind, ma duceam in camara, dupa ce gatea vecina, si ridicam capacul de la oale. Nu am indraznit niciodata sa-mi bag nasul si sa gust, adulmecam doar. Parca mi se parea mai buna mancarea facuta de vecina si tare mi-ar fi placut sa o gust. Educatia pe care o primisem de la parinti, insa, imi interzicea sa " gust" din oalele vecinei. Doamne, de cate ori nu am adulmecat si am inghitit in sec! Mi-aduc aminte ca in camara, pe partea stanga, erau oalele vecinei, iar pe partea dreapta, oalele noastre.

Intre timp, vecinii s-au mutat din apartamentul nostru in comun si camera lor a ramas goala.

Tatal meu a facut repede cerere la partid si la sindicat sa ne dea noua a treia camera pe motiv ca eram baiat si fata si aveam nevoie de camere separate. La indicatia colegilor de servici, ca sa fie cat mai convingator, ma trezesc ca o aduce tata pe mama sa de la tara la noi.

" Mamare, ce bine ca ai venit pe la noi !" ii spun eu si-i sar de gat sa o sarut.

" M-a adus tac-tu. El zice ca sa ma fac ca sunt bolnava si sa stau in pat ca vine o comisie sa ma vada "- imi spune mamare.

Eu nu stiam nimic, nu imi spuneau parintii toate cele ce faceau ei.

In dimineata zile cand urma sa vina comisia, mamare si-a luat " rolul" de bolnav inchipuit in serios  si s-a asezat in pat.

" Te faci ca nu-i auzi, mama !" ii spune tatal meu.

" Indiferent ce te intreaba tu te faci ca nu-i auzi si te vaiti intr-una "- continua el.

" Bine maica, dar o sa stau mult pe aici la voi ? Ca e tac-tu singur acasa si e mult de lucru. Stii cum e cu gospodaria la noi, la tara "- ii spune mamare.

" Lasa ca nu stai mult, le spun eu ca va trebui sa te duc la spital, asa vor veni mai repede sa te vada "- ii raspunde tatal meu.

" Unde sa ma duci? La spital? Dar eu nu am nimic, maica." - ii spune mamare tatalui meu.

" Nu, tu nu ai nimic, mama, eu le spun doar asa, ca sa vina mai repede. Dupa ce vine comisia de la fabrica te duc inapoi acasa"- ii raspunde tatal meu.

Tata facuse" rost" de o internare ficitva pentru mamare cu un dignostic foarte convingator.

Vine comisia , formata din doi membri si un sef, trimisa de la fabrica unde lucrau parintii mei sa verifice " la fata locului" situatia familiei noastre. Eu il tineam in brate pe fratele meu, iar mamare era in pat, in sufragerie,macoperita pana la gat de o plapuma groasa de lana, de i se vedea doar capul acoperit cu o basma neagra, asa cum purtau femeile la tara. Saraca, era transpirata toata, sudorile ii siroiau pe fata de atata naduseala. (In luna august sa stea cu broboada pe cap si plapuma de lana pe ea, nu era usor pentru mamare ).

Cand intra comisia in camera lui mamare ea incepe : " Aoleu, nu mai pot ! Aoleu, nu mai pot !"

" Dumneata esti mama domnului Dobre?" - o intreaba seful comisiei .

" Aoleu, nu mai pot !"- continua mamare recitalul sau.

Se apleaca seful mai aproape de mamare si-i repeta intrebarea.

" Ce-ai spus maica? Eu nu aud bine "- ii spune mamare.

" Matale esti mama domnului Dobre?"- repeta iritat seful comisiei.

Ceilalti membri ai comisiei scriau deja procesul verbal de constatare.

"Da, maica, e baiatul meu. El este singurul care a plecat la oras din toti 9 copii pe care i-am facut. Maica, tare ma simt rau, vai de batranetile mele"- se vaita mamare.

" Bine mamaie, si ce te doare?"- continua seful cu intrebarile.

" Nu te aud, sunt surda maica"- ii spune mamare.

" Ce te doare, mamaie?"- repeta seful aplecandu-se aproape de patul lui mamare.

" Toate ma doare, maica. M-a adus copilul la Brasov ca sa ma faca bine"- ii raspunde mamare.
Vazand ca nu se poate intelege cu mamare, seful da ordin celoralti colegi sa faca inspectie in tot apartamentul, dupa care l-a pus pe tata sa semneze si au plecat.

Dupa plecarea comisiei mamare sare ca arsa din pat " Astia m-au nenorocit! Daca mai stateau un pic chiar mi se facea rau. Ma napadisera caldurile ca parca aveam foc sub plapuma!"

" Lasa, mama, ca maine te duc acasa si te racoresti cand te-oi vedea pe batatura ta"- ii spune tata.

Asa cum a promis, tata a dus-o pe mamare acasa, la tara, si tare s-a mai bucurat saraca atunci cand a pus piciorul pe batatura ei.

Peste o luna am primit de la fabrica aprobarea pentru cea de-a treia camera si de acum nu mai aveam de ce sa mai adulmec oalele vecinei si nici sa mai stau la rand la baie.

Ura ! Eram doar noi, familia noastra. Mi se parea ca acel apartament era un palat. In sfarsit aveam si eu camera mea in care puteam sa invat linistita. Ma simteam in Paradisul meu in care eu eram stapana.

Multumesc, mamare, pentru ajutorul tau. Acum, tu esti in alte lumi, si sunt convinsa ca de acolo, de Sus, tu nu mai asudi, ci doar ne privesti si ne ajuti pe noi, cei care am mai ramas inca pe pamant.

POIANA CU INGERI

Plecam din Brasov spre Manastirea Marcus, Judetul Covasna. Imi spusese o prietena ca la aceasta manastire se afla o maicuta, Serafima Comsa, care a luat in ingirjire 10 copii. I-a luat direct de la maternitatea din Brasov in 2003, copiii fiind abandonati de mamele lor in varsta intre 1-7 luni. Emilio si cu mine, suntem iubitori de copii. Ne-am gandit sa le facem o bucurie acestor suflete si sa le ducem cateva dulciuri, hainute, asa cum face orice crestin.

Era o zi frumoasa de toamna, cand copacii isi schimbau culorile oferind un tablou demn de Grigorescu.Manastirea se afla pe o colina, in mijlocul unei paduri de foioase. Ajungem, cu sufletele incarcate de emotii. " Ce reactie vor avea copiii? Le va place ceea ce le vom duce? Oare maica Serafima ne va lasa sa le dam darurile noastre? " Erau intrebari care ne napadeau gandurile in timp ce ne indreptam spre manastire. La poarta manastirii vedem un microbuz galben ( mai tarziu aveam sa aflam ca acest microbuz a fost donat de catre inspectoratul scolar pentru a ajuta fetitele sa ajunga la gradinita). Ne gandeam ca au sosit prea multi oaspeti si maica Serafima nu va avea timp de noi. Indraznim sa intram pe poarta manastirii si auzim glasuri de copii. Nu mi s-a mai intamplat sa merg la o manastire si sa aud glasuri de copii . Sentimentul pe care l-am avut era ca ne aflam in Rai. Zece fetite cam de varsta de 5, 6 ani ne ies in cale."Ati venit in vizita la noi?" ne intreaba prietenos una dintre fetite. Parca ne astepta, iar ochii ii erau plini de iubire si bucurie. "Da, ii raspundem fetitei." " Mama, au venit niste domni la noi in vizita,"- spune fetita deschizand usa de la sala de oaspeti aflata la intrarea in casa. Celelate fetite se jucau intr-un spatiu special amenajat de maicuta in fata casei.

Maica Serafima avea oaspeti, dar pentru cateva momente a iesit sa ne intampine. Cu un zambet blajin ne spune : " Va rog frumos sa ma asteptati cateva minute. Am o famile in vizita si dupa ce termin de discutat, vin sa vorbesc si cu dumneavoastra".Soarele de toamna tarzie ne incalzea sufletele. Ne aflam intr-un loc in care fericirea era la ea acasa. Priveam fetitele si ne bucuram de privelistea pe care ne-o ofereau. Citisem ceva  pe internet despre aceasta manastire si acum ne aduceam aminte cum maica Serafima a dat tot. Cerşind prin gări şi biserici, răbdând umilinte şi cuvinte grele. Muncind până la epuizare, cot la cot cu bărbaţii. Locul pe care s-a ridicat mănăstirea a fost numit de măicuţe Poiana Îngerilor, asa cum prevestise cu multi ani in urma parintele Arsenie Boca, venit in vizita pe aceste meleaguri. Iar Nicoleta, Mihaela, Maria-Petruţa, Ana, Elena, Ştefania, Maria-Alexandra, Teodora, Andreea şi Ana-Maria sunt îngerii Mănăstirii Mărcuş. Fetiţe orfane. Adică au fost orfane. Pentru că mamă este cine te creşte, nu cine te face. Iar Maica Stareţă Serafima este Mamă a 10 copii.In sfarsit iese maica Serafima din casa, insotind oaspetii pana la usa. " Poftiti, scuzati-ma, nu e frumos sa va las sa asteptati" - ne spune maicuta si ne pofteste in sala de oaspeti. Fetitele au rams afara, la joaca, le auzeam glasurile zglobii care parca veneau din alta lume.Maicuta o roaga pe alta maica sa ne aduca o cafea si putina coliva. Noi ii spunem ca am venit sa le aducem cateva daruri fetitelor si sa facem o donatie manastirii. Cu glas bland si duios ne spune :" Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru stradania dumneavoastra ". Fara sa o intrebam ceva incepe sa ne povesteasca istoria acestor fetite. 

„Alexandra făcuse puroi la ureche, pentru că în maternitate li se lega un biberon de gât şi tot laptele din el picura pe gât şi spre ureche. Era carne vie plină cu puroi. Mamele lor le abandonaseră în spital, cu tot cu bolile lor, cu tot cu frumuseţea şi puritatea unor copii abia născuţi. Pe Alexandra şi pe Maria le-am operat la ochişor. Ţin minte că picioarele Mariei erau atât de firave, de rahitice, că nu am crezut că îşi va putea reveni vreodată şi că va putea să meargă. Le-am botezat şi Dumnezeu a vrut ca ele să trăiască. Teodora are 6 ani. A fost găsită într-un grajd şi salvată în chip miraculos de o familie care trecea pe-acolo şi care i-a auzit scâncetele. Nu cunoaşte altă casă decât mănăstirea. Ana abia a trecut de 6 ani. „Eu ştiu de ce sunt aici. Barza a greşit cui m-a dat. Mama m-a aruncat în spital. Ştiţi, m-a lăsat pe drumuri. Mami de la mănăstire îmi spune că trebuie să iertăm. Sunt supărată pe mama cealaltă. N-o iubesc şi nu o iert”. 

Lacrimile ne-au napadint ochii. Ne venea sa ne asezam in genunchi si sa sarutam mainile acelea care au avut curajul sa creasca aceste 10 fetite

Parintele Nil, fost profesor de geografie , a vegheat pana la sfarsitul zilelor sale acesti ingeri ca duhovnic al manastirii, dar Dumnezeu l-a luat la El in 27 noiembrie 2012. Poate ca de acolo, de Sus impreuna cu parintele Arsenie Boca vegheaza in continuare acesti ingeri de pe pamant. Am plecat de la manastire cu bucuria ca am fost in Rai pentru cateva minute.

Ce bine de baietel ca are mama!

Era in toamna anului 1990. Dupa revolutia din 1989 ( cand nu mai aveam benzina la ratie), am hotarat cu niste prieteni sa mergem in Moldova, la Bacau cu masina noastra Dacia 1300, sa vizitam un orfelinat de fete. Prietena noastra, care urma sa vina cu noi impreuna cu sotul sau, fusese crescuta la acest orfelinat si isi dorea tare mult sa-l revada. Ii murise mama de cand era mica si rudele au dus-o la orfelinat pentru ca nu puteau sa o creasca din motive pur reale. Erau saraci si aveau si ei mai multi copii.

Pe vremea aceea fiul meu, Alexandru, avea 5 ani. Imi facea tot timpul mofturi la mancare si trebuie sa fug prin casa dupa el pentru a-i mai da o inghititura. Doamne, cat chin mai suportam pana reuseam sa-l fac sa ingurgiteze ceva !

Ne-am dus la parintii prietenului nostru care locuiau in judetul Botosani, am innoptat acolo, iar dimineata am pornit spre orfelinat cu un portbagaj plin de fructe. Pe drum ne-am oprit sa mai cumparam ceva dulciuri si iata-ne ajunsi la poarta orfelinatului. La poarta intrebam daca putem intra pentru ca am venit sa daruim cate ceva copiilor. A venit repede o pedagoga ( era vremea cand se aduceau multe ajutoare din tara si straintate) care s-a aratat foarte draguta. Ne-a condus in cantina orefelinatului unde copiii terminasera pranzul si erau la desert. Pepene rosu pe care-l mancau cu tot cu coaja. Nimeni nu le spusese ca nu se mananca si coaja. In niste bidoane de aluminiu, din cele in care se transporta laptele, era un fel de pilaf de orez, ramas dupa servirea mesei. Pedagoga ne-a spus sa lasam ce am adus si le va distribui ea. Am refuzat, voiam sa fim convinsi ca ceea ce adusesem ajungea direct la copii. Asa, s-au asezat in rand, unul cate unul, si noi le dadeam cate o mana de fructe, dulciuri pe care le puneau in indoitura bluzei cu care erau imbracati. Nu ne gandisem sa cumparam niste pungi. Cand am sfarsit, i-am cerut voie pedagogei sa ne lasa sa mergem sa vizitam bucataria. In niste oale mari, de inox, zaceau niste gheare de pui, intr-o zeama care se putea numi supa. L-am luat pe fiul meu si i-am spus : " Uite ce mananca acesti copii? Tu faci mofturi mereu, iar altii s-ar bucura sa manance ceea ce eu iti pregatesc !" Din acel moment, NICIODATA, nu mi-a mai facut mofturi la mancare si nici nu a mai facut nazuri.

Mergem sa vizitam internatul. Doamne, am ramas uluita. Paturi de fier cu o plasa metalica pe care dormeau copiii. Fara saltea, fara perne, fara o patura. Am ramas ingroziti. Nu ne venea sa credem. Ne-au dat lacrimile de mila acestor fetite care printr-un joc al sortii ajunsesera acolo.

Iesim in curte. Fetitele ne asteptau si ne intreaba politicos " De unde sunteti?" " Din Brasov "-  le raspundem noi. " Dar unde e un Brasov? " Am ramas interzisi. Bietii copii stiau doar zona Bacaului si atat. Pentru ei Romania insemna doar Bacau. Le-am raspuns ca este un oras ca si Bacaul, dar care se afla dincolo de munti, mai departe, tot in Romania. Nu stiu cat de multumite au fost de raspuns, dar au renuntat sa mai vina cu alte intrebari. Ne-au condus la poarta si aud una dintre fetite spunand alteia" Ce bine de baietel  ca are mama!" La gardul orfelinatului era o fetita cu o papusa din carpe in mana, cu nasucul bagat in gaurile plasei de la gard care ne spune " Daca o vedeti pe mama, va rog sa-i spuneti ca eu o astept aici".

Am plecat cu ochii in lacrimi, aveam un nod imens in gat si pana la Brasov nici unul din noi nu a mai putut articula un cuvant.

Amintiri scoase din cutia prafuita a vietii

Citind astazi pe blogul Adrianei, mi-a venit in minte o amintire, de mult uitata si prafuita. Deh, au trecut multi ani de atunci. Era prin 1979, anul cand terminam liceul.Gandul la bacalaureat, la admiterea la facultate, era cel mai pregnant in mintea mea.Intr-o duminca, ma duc la catedrala din Brasov , la slujba,( unde mergeam de obicei) si ma intalnesc cu prietena mea, Camelia Tarnoveanu. La sfarsitul slujbei, cand ne-am miruit, parintele Coman ne roaga daca putem merge sa ajutam o batrana care locuia in Scheii Brasovului. Era singura, paralizata si oarba. Ne-am privit una pe alta in ochi si am spus " da" imediat. Am si plecat sa vedem ce nevoie avea batrana." Cine e acolo?" auzim o voce dint-un pat de fier, cu un fel de scripete deasupra. O camera mare, inalta, cu gresie pe jos si putin cam intunecoasa." Ne-a trimis parintele Coman la dumneavoastra ca sa va ajutam "- raspunde Camelia." O, dar voi sunteti tinere,( asa simt eu dupa glasul vostru) mi-e rusine sa veniti voi sa ma ajutati"- raspunde tanti Coca ( asa se chema batrana)." Nu va fie rusine, cineva trebuie sa va ajute"- raspund eu." Ce glas de caprioara ai. Cum te cheama ?"- ma intreaba tanti Coca." Olimpia ma cheama, si pe prietena mea, Camelia"- ii raspund eu.Ne uitam prin casa ca sa vedem unde este bucataria, baia si cum sa ne apucam de treaba. Avea ceva in frigider, asa ca eu m-am dus la bucatarie sa-i pregatesc ceva de mancare si Camelia s-a apucat de curatenie. In doua ore casa era luna si tanti Coca mancase pe saturate.Ne-am organizat sa venim in fiecare zi, pe rand, fiecare, atunci cand programul de la scoala ne permitea.Tare fericita a fost tanti Coca, o femeie care la viata ei fusese profesoara de vioara si care provenea dintr-o familie instarita, din nordul tarii. Asa cum era in pat, se vedea ca avea gesturi de femeie stilata si cuvintele sale erau de o delicatete si profunzime cum poate nu am sa mai aud vreodata. De cate ori mergeam la ea, primul lucru imi cerea sa-i dau cu crema pe fata, pentru ca asa era obisnuita.Mi-a povestit cum era in copilaria sa, cum s-a casatorit cu un barbat cult, elevat si foarte important. Cum a avut o fiica ( devenita medic) si care acum nu mai voia sa stie de mama sa. Nu am intrebat-o niciodata de ce. Nu-mi place sa scormonesc in sufletele oamenilor. Daca ea ar fi considerat ca trebuie sa-mi spuna, mi-ar fi spus. Atata doar, mi-a povestit ca sotul a lasat-o pentru servitoarae din casa, a divortat si s-a insurat cu ea. Dupa divort, ei au ramas in relatii normale, si intr-o zi el a venit la ea in vizita. Ea s-a asezat pe genunchii lui si a inceput sa-l mangaie. In acel moment fostul sot i-a spus " Coca, Coca, cati ani am asteptat  sa faci un asemnea gest. Daca tu il faceai eu eram si azi langa tine ".Cu tristete in glas, tanti Coca, mi-a spus " Vezi, Olimpia, o femeie trebuie sa stie sa fie si femeie, si mama, si prietena, si amanta, si gospodina in viata de familie. Eu eram obsedata de curatenie, de ordine, de casa, si am uitat sa fiu femeie si amanta. Pentru asta am platit si acum sunt singura, batrana si bolnava".Si asa am mers pana in perioada bacalaureatului, cand timpul devenise pretios pentru noi si nu ne mai permitea sa mergem in fiecare zi la tanti Coca. Am vorbit cu parintele Coman sa gaseasca pe altcineva si noi mergeam doar la sfarsit de saptamana. Tanti Coca nu s-a suparat, dar ne-a rugat sa nu o uitam, ca tare mult i-a placut de noi.Am trecut cu bine examenul de bacalaureat, si a urmat admiterea la facultate. Eu voiam tare mult sa dau la filologie, dar in Brasov nu era facultate de acest gen. Am dat la politehnica si am picat cu brio. Camelia a intrat la faculatate si s-a si casatorit. In rochia sa alba de mireasa a fost la tanti Coca sa-i pipaie vesmantul alb, de viitoare sotie." Cred ca este tare fumoasa rochia, si tu esti ca o printesa "- ii spune tanti Coca.A fost rugamintea lui tanti Coca sa o " vada" pe Camelia in rochie de mireasa. Pe mine nu a mai apucat, ca s-a dus la cele vesnice. In anul urmator intram si eu la facultate, m-am casatorit, dar nu am mai avut cui sa-i " arat" rochia aba de mireasa.

CATALIN

E timpul olimpiadelor scolare. Am ales elevii care sa ne reprezinte scoala la Olimpiada pe tara la " Instalatii pentru Constructii". Catalin era unul dintre ei. Un tanar inalt, zvelt, cu fata usor rotunjita care arata mai multa maturitate decat varsta pe care o avea. Catalin era elevul care ne-a reprezentat 3 ani la rand scoala la Olimpiada Nationala, si intotdeauna a venit cu un premiu. De data aceasta Olimpiada avea loc la Targoviste. Era al patrulea an consecutiv in care Catalin participa la Olimpiada Nationala ( si ultimul). Am inceput pregatirile la partea teoretica impreuna cu o alta colega de-a mea, Felicia Mereuta, iar pentru partea de practica s-a ocupat maistrul instructor , d-l Buzogany. A sosit momentul  plecarii la Targovsite. Eu nu am putut merge cu elevii  (aveam un proiect european de terminat), asa ca au plecat d-l Buzogany si colega mea, Dorina Buga. Inainte de plecare l-am incurajat pe Catalin si i-am promis ca vom tine legatura. " Alo, sarut mana, doamna profesoara. Am ajuns cu bine la Targoviste "- ma suna Catalin. Eu eram cu sufletul cat un purice pentru ca stiam ce concurenta acerba este la o astfel de olimpiada si cate alte interese." Bine, Catalin, ma bucur ca ati ajuns cu bine. Te rog sa te odihnesti in seara asta pentru ca maine esti pe baricade. Vorbim maine seara ca sa-mi spui cum a fost in prima zi de olimpiada "- ii raspund eu. Asa am tinut legatura cu Catalin toata perioada olimpiadei. Emotiile cresteau. Cand esti departe timpul parca sta in loc si nu ai certitudinea unei situatii ca si cand ai fi acolo. A doua zi era un pic demoralizat pentru ca gresise la un subiect. I-am spus " Jocul inca nu s-a terminat. Eu am incredere in tine si stiu ca vei reusi ". Ultima zi a fost dementiala. Eu la Brasov, Catalin la Targoviste. Urmau sa se dea rezultatele finale si sa fie nominalizati premiantii. Timpul statuse in loc si tensiunea crestea. Seara, intr-un tarziu, suna telefonul " Buna seara, doamna profesoara , sunt Catalin ". " Spune-mi, pe ce loc te-au clasat ?" - il intreb eu. " Locul trei "- imi raspunde el dezamagit. " Dar e foarte bine, Catalin. Esti al treilea pe tara "- i-am raspuns eu. Gata, m-am linistit. Catalin ajunsese acolo unde merita .La intoarcerea acasa, l-am asteptata si l-am imbratisat. Eram mandra de el si multumita in sufletul meu ca l-am putut ajuta. Acest eveniment se intampla in vacanta de primavara a anului 2010. Dupa cateva luni, Catalin avea sa termine scoala si sa-si ia zborul in viata. Ce mare minune facebook-ul asta ! Eu, in vara 2010, mi-am luat zborul spre Italia, dar am putut tine legatura cu elevii mei pe facebook. Asa stiam unii de altii. Catalin plecase si el ceva mai tarziu in Franta, la Paris, sa lucreze ca instalator. Cum ne-am cumparat un apartament nou, mi-a venit ideea sa-i trimit un mesaj offline pe facebook lui Catalin, sa vad ce mai face. Dupa cateva zile imi raspunde " Sunt bine, doamna profesoara. Muncesc de dimineata pana seara." " Catalin, am nevoie de ajutorul tau. Trebuie sa refac toata instalatia sanitara si de incalzire, si nu numai "- ii scriu eu in mesaj. In ziua urmatoare Catalin imi scrie " Pentru dumneavoastra vin si maine, doamna profesoara."- imi raspunde Catalin. Se pare ca lucrurile nu mergeau chiar bine in Franta, ma gandesc eu. Cine stie ce probleme sau greutati are acolo si nu mai rezista. " Ok, iti cumpar un bilet de tren si te asteptam in gara la Torino . Pe 1 iunie este bine pentru tine ?"- ii trimit eu in mesaj. " Ok, ne vedem in gara la Torino"- imi raspunde Catalin.Si asa a venit Catalin la noi, in Italia, si ce tare m-am mai bucurat. Era elevul meu, aveam incredere in ce am educat si invatat. Stiam ce era in stare sa faca. Dupa ce a terminat instalatia de incalzire au venit niste italieni sa ne puna in functiune stufa ( o centarla termica pe pellet). Ei erau autorizati sa faca aceasta munca. " Chi ha fatto i lavori di istallazioni ?" ( Cine a facut lucrarile de instalatii ?)- ma intreaba unul din cei doi italieni. " Catalin, è il mio allievo " ( Catalin, este elevul meu ) - ii raspund eu." Ma un ragazzo cosi giovane puo fare un lavoro cosi grande? ( dar un baiat asa de tanar poate sa faca o lucrare asa de mare ?)- ma intreaba acelasi italian." Si, certo che puo. Lui è stato olimpico in Romania ( Sigur ca poate. El a fost olimpic in Romania)"- raspund eu cu un iz de mandrie. Catalin este un baiat tare modest, care stie sa fie respectuos si sa nu se culce pe laurii victoriei. Niciodata nu  a facut caz ca el a avut rezultate bune la olimpiade. Era un coleg altruist si mereu langa colegii sai. Ca profesor ma simt implinita. Multi alti fostii elevi lucreaza in tari europene si sunt apreciati pentru ceea ce fac, pentru constiinciozitatea, seriozitatea lor. De asta spuneam intr-un mesaj pe facebook zilele trecute " Nu suntem cu nimic mai prejos decat altii" ?

ROMA-FIUMICINO-ACILIA (2)

In toata aceasta perioada nu am putut comunica decat prin semne cu ei pentru ca ei nu stiau alta limba si eu nu stiam italiana. Trei luni si jumatate, cat am lucrat acolo, nu am scos nici o vorba. Intr-o zi am vrut sa verific daca mai puteam articula cuvinte. Am luat o oglinda de pe perete, am asezat-o pe un scaun si mi-am imaginat ca am pe cineva in fata. Am inceput sa vorbesc si cuvintele imi ieseu chinuite din gura. Oricum eram mutumita ca mai pot articula cuvinte. Poate va intrebati de ce aveam programul atat de lung? Iata cum arata o zi de lucru: 0ra6-desteptareaora 7-incepeam lucrul curatand curtea si tarcurile cainilor si dandu-le de mancare
0ra7,30-spalam masinile si curtea
ora 8-le dadeam fetitelor de mancare si le duceam, la masina de scoala
ora8,30-le duceam cafeaua patronilor in camera, la pat
ora 8,45-incepeam spalarea geamurilor, aspirarea pardoselei, spalarea pardoselei, stergerea prafului, curatenie in dormitoare, bai, dulapuri, terase, spalarea rufelor la masina automata 
ora13-pauza de pranz in care ma odihneam un pic si mai imi spalam si eu cateva rufe
ora14,30-calcat rufe
ora 17-mergeam dupa fetite sa le aduc de la masina de scoala
0ra17,25-pregateam gustarea copiilor si o serveam acestora
ora 18-pregateam si preparam mancarea pentru cina
ora 19-serveam cina copiilor
ora 20-serveam masa patronilor in living 
0ra 23-strangeam masa si curatam livingul si spalam vasele
ora 24-culcarea
Acest program era 6 zile pe saptamana si duminica aveam liber. In tot acest timp nu m-a intrebat nimeni daca am mancat ceva, sau daca mi-e bine. Nu-i interesa persoana mea, doar ceea ce faceam si atat. Cat timp patronii serveau cina eu stateam in bucatarie si asteptam sa ma cheme ei pentru a le aduce mancarea si bautura. Poate va intrebati de ce a trebuit sa ajung acolo si de ce am acceptat toata aceata munca istovitoate? Nu mai spun de umilinte. La inceput a fost durerea , dorinta de ma smulge din suferinta pe care o aveam in urma unui divort ce a venit dupa 20 de ani de casnicie in care pot spune cu mana pe inima ca 18 din ei au fost fericiti. Da, nu va mirati. Se poate intampla si asa. Era o evadare daca vreti din durerea care ma sufoca. Mi-am last fiul singur in Romania, Alexandru, elev la liceul "Andrei Muresianu" din Brasov in clasa a X-a, am last casa, am lasat prieteni, colegi, cunoscuti, tot. Am evadat pentru a ajunge intr-un exil voluntar la care m-am condamnat singura. Eram profesoara la un liceu din Brasov si am ajuns sa fac menaj unor straini. Ca sa vedeti unde te duce diperarea. In toata aceasta perioada incercam sa inteleg ce au simtit Eminescu, Eliade, Cioran, Gheorghe Zamfir cand au stat departe de tara. Sentimentul te copleseste pentru ca nu poti sa intelegi dacat trecand tu prin aceasta experienta. Dorul am simtit cum doare. Simteam in cosul pieptului cum ma arde. Din data de 20 aprilie 2002 pana in 5 august 2002 am lucrat in acest ritm infernal la Acilia. De multe ori ma intrebam cat o sa mai rezist? Inca nu vorbeam italiana si obosisem "sa vorbesc" cu mainile. Nu aveam nici un curs de italiana, nu aveam cu cine vorbi pentru ca patronii plecau dimineata si veneau seara, televizorul nu functiona si ma simteam ca intr-o mare tulbure in care nu stiam sa inot, dar trebuia sa ma tin la suprafata. Era o lupta interioara cu mine insami si apoi cu toti cei din jur cum nu puteti sa va imaginati. Intr-o duminica am plecat sa vizitez Vaticanul. Nu stiam unde e si incotro sa merg. M-am suit in metrou si am intrebat o doamna atat "a Vatican?" Si ea mi-a dat de inteles prin semne ca merge si ea la Vatican. Ajunsa in statia de metrou Museo dei Vaticani, am ramas singura si am vazut un puhoi de oameni. M-am dus dupa ei si pe drum erau cordoane de carabinieri care directionau oamenii spre alte zone, pentru ca piata San Piedro era plina de lume (60 de mii de oameni). Eu am vazut un grup de turisti care au trecut de cordon, m-am luat dupa ei si usor, usor am ajuns in piata. Am avut"norocul"(pentru mine nu e noroc pentru ca ce e sa mi se intample vine de altundeva) sa stau aproape de Altar. Am avut sansa sa paticip la oslujba de canonizare a lui Padre Pio de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Nici nu stiam cine era Padre Pio atunci. Dupa aceea am aflat ca a fost un fel de parinte Arsenie Boca de la noi care a facut multe fapte bune si avea un har deosebit. Era in data de 17 iulie 2002. Acum , uitandu-ma in urma imi dau seama ca cineva, acolo ,sus , ma iubeste. Am stat la toata slujba(nici nu mai puteam iesi si daca voiam) si apoi am vizitat Colosseumul si Fontana di Trevi. In tot acest periplu am cumparat dintr-o librarie un curs de invatare a limbii italiene pentru straini in engleza si de la un chiosc de ziare am gasit un ziar al romanilor"Actualitatea Romaneasca". Seara m-am intors istovita de ceea ce vazusem si traisem in acea zi, dar si bucuroasa ca am gasit cursul de italiana si ziarul in limba romana. In acel ziar erau tot felul de anunturi din tara , stiri, reportaje, curs valutar si o lista cu parohiile ortodoxe romane din Italia. Mi-a venit un gand: sa incerc prin parohii sa imi gasesc altceva de lucru pentru ca nu mai rezistam aici. Intr-una din zilele urmatoare, fiind singura in toata casa, am inceput sa dau telefoane. Ma gandeam ca poate un om cu frica de Dumnezeu si un slujitor al lui ma poate ajuta. Am telefonat la 5 preoti care mi-au spus ca nu ma cunosc, nu stiu cine sunt si sa incerc sa ma descurc singura. Ma apucase disperarea. Ce fac? Mai dau un telefon si daca nu imi iau bagajele si ma intorc in tara- m-am gandit eu. La capatul firului preotul George Militaru. Nu stia cum sa ma linisteasca si mi-a propus sa ne intalnim la biserica sa stam de vorba. I-am povestit in mare despre ce era vorba si in duminica urmatoare ne-am intalnit. Deja vorbise cu niste romance sa ma duc sa stau cu ele si apoi sa imi caut de lucru. Parca ma mai linistisem. A doua zi m-am si mutat, iar patronii nu s-au impotrivit. Ba mai mult , mi-au oferit ca drept rasplata si recunostinta pentru ceea ce am facut un ceas de marca si inca 200 de Euro in plus fata de ceea ce imi datorau. M-am mutat in Ostia impreuna cu doua romance. Era un apartament intr-un bloc in Piazza Gaspari, un loc rau famat cu multi straini, prostitutie, droguri si arme. M-a ferit Dumnezeu sa am probleme.  De fapt nici nu am stat decat o luna si jumatate, timp in care, fiind luna august, nu prea se gasea de lucru. Italienii au vacanta in perioada asta. Am mancat la cantina Caritas-ului gratis. Aici se dadea o masa calda pe zi pentru toti strainii si era patronata de biserica catolica. Asa mai faceam economie pana cand urma sa imi gasesc de lucru. Am lucrat doua saptamani in locul unei poloneze intr-o casa din zona rezidentiala a Romei-Casalpallocco la o familie unde trebuia sa am grija de doi batrani, sot si sotie. Dupa ce a venit poloneza din Polonia  am lucrat la un restaurant din portul Ostia facand curatenie in saloane si in grupurile sanitare. Timpul trecea si nu aveam nici o siguranta a zilei de maine. Intr-o dimineata mi-am amintit ca la cantina unde mancam era un birou de plasare a fortei de munca pentru straini. Dimineata, la ora 7,  m-am dus si m-am inscris pe lista de asteptare, si la ora 11 am intrat si eu in biroul doamnei Ana -Maria. Era ziua de 20 septembrie 2002. Ma intreaba de cat timp sunt in Italia, ii spun ca de patru luni(incepusem sa invat italiana si ma descurcam cat de cat) si imi spune ca pentru mine nu are de lucru decat in Calabria. "Bine"-ii spun, sunt singura si nu am decat sa imi iau valiza si sa ma duc in Calabria. Am venit sa muncesc, nu sa fac altceva." Vazandu-mi hotatrea cu care i-am raspuns, se opreste, se uita la mine lung si ma intreaba "Tu ce ai lucrat in Romania?" "Am fost profesoara" ii raspund. "A, nu, tu esti prea rafinata sa te duci in Calabria" mi-a spus ea. "Uite, azi dimineata, a venit un avocat la mine si are nevoie de cineva sa stea cu mama dansului, o femeie de 86 de ani. Te duci acolo si iti face si documente pentru Soggiorno (contract de munca) "  spune ea. Bucuroasa am plecat cu un biletel in mana pe care era scris numarul de telefon, numele familiei si adresa. Doamna Ana Maria mi-a promis ca le va telefona si le va spune celor care i-au solicitat ajutorul ca ma voi duce la ei. Dupa o scurta cautare a adresei m-am intalnit cu familia respectiva, am discutat toate conditiile, inclusiv cele ale documentelor, si am hotarat sa incep lucrul de a doua zi. Am stat un an si trei luni cu acea batrana, timp in care nu aveam voie sa vorbesc la telefon, sa ies din casa decat in zilele libere (lunea de la 9 dimineata la 19 si vinerea de la ora 14 la ora 19), sa nu primesc pe nimeni. Ma simteam total izolata de lume, eu care eram un om obisnuit sa   comunic cu oamenii. Mi-au facut si documentele(s-au tinut de promisiune), dar nu mai puteam, ma simteam

singura, parasita, abandonata, cu dorurile mele pe care nu le stia nimeni si cu durerile mele. Dupa revelionul din 2003-2004 pe care l-am petrecut numai cu batrana m-am hotarat sa plec. Mi-am dat demisia, mi-am facut un Curriculum Vitae in italiana, l-am multiplicat si m-am dus la hoteluri, gradinite, agentii de voiaj, acolo unde simteam ca pot sa ma descurc cu cunostintele mele. M-am mutat cu o familie din Ramnicu Valcea intr-un apartament de trei camere si acum eram mai libera. Eram sapte persoane in acel apartament. Dupa trei saptamani de la plecarea mea de la batrana primesc un telefon, seara pe la ora 18. "Signora, avete lasciato uno curriculum vitae a noi!" ( doamna, ati lasat un curriculum vitae la noi ) aud o voce de barbat la telefon. Da, dar nu mai stiam unde pentru ca lasasem si in alte parti. Imi da explicatiile de rigoare si stabilim sa ne intalnim a doua zi sa discutam. Cand ma duc a doua zi, constat ca ma intalnesc cu doi barbati care aratau ca niste mafioti si imi propun sa lucrez ca translator la un salon auto. Ei aduceau masini din Germania si aveau nevoie de vorbitor de limba engleza, italiana si germana. Ok, ne-am inteles asupra salariului, conditiilor de lucru, programului si a doua zi am inceput lucrul. De acum aveam biroul meu, fax, telefon. Nu stiu daca in viata mea imi va mai fi dat sa vad atatea masini frumoase si de marca. Ma descurcam bine, imi placea locul de munca, puteam comunica, aveam tangenta cu oamenii dar, a trebuit sa fie si un dar ca sa ma faca sa ma intorc in tara. Intr-o zi ne trezim cu carabinierii, garda finaciara, vreo 12 persoane , ca navalesc in salon. Bineinteles ca m-am speriat nestiind ce se intampla. Am aflat dupa aceea ca patronii mei, inainte de venirea mea la firma, vandusera 12 masini furate. M-au controlat si pe mine la acte, au vazut ca sunt in regula, ca sunt in perioada de probe dupa ce au fost vandute masinile si m-au lasat in pace. I-au luat pe patroni la intrebari, declaratii, documente. A doua zi au venit insa clientii care pierdusera banii si masinile le-au fost sechestrate. Au inceput sa arunce cu telefoanele, faxurile sa distruga tot in salon. Eu m-am ascuns dupa un dulap sa nu imi aterizeze ceva in cap. A fost momentul decisiv pentru mine. Mi-am dat seama ca nu mai puteam sa traiesc in lumea aceea in care pericolele te pandeau la tot pasul. M-am hotart sa ma intorc in tara, la ceapa aia degerata, sa o mananc in linste si fara sa mai imi fie teama ca pot sa patesc ceva. M-am reintors la catedra, elevii, colegii, prietenii mei , copilul meu , parintii mei care s-au bucurat de revederea mea si acum stiu ca trebuie sa imi fac datoria aici, in tara mea. ca povestea aceasta vi se pare banala, poate ati mai auzit de astfel de cazuri, cert este ca painea mancata acasa e mult mai dulce decat in strainatate. Fie ea si neagra. Multi romani poate nu au curajul sa povesteasca prin ce trec de rusine sau din dorinta de a epata cand vin in tara. Eu am avut curajul de a fi sincera si de a spune si altora ceea ce am trait si simtit in aceasta experienta pe care nu o doresc nimanui.

ROMA-FIUMICINO-ACILIA

ROMA-FIUMICINO-ACILIA 1

Atunci când simţi că viaţa este prea dura cu tine, cand esti pe cale sa renunti, aminteste-ti cine esti, aminteste-ti visul tău. Si mergi inainte, cu incredere in reusita !- multumesc lui Florian Ilioiu care a postat acest citatat pe facebook astazi. Citindu-l, am simtit imboldul de a scoate de la " naftalina "  acest material.

Ii multumesc si Adrianei Staicu Tarnoveanu pentru sustinere. Adriana, am simtit ca azi a venit momentul sa scot la lumina prima mea experienta din Italia.

19.Aprilie.2002 E ora 14. Ma aflu in autogara Tiburtina in Roma. Cat de mult visasem sa ajung in Roma si iata-ma singura, intr-o lume total  necunoscuta mie, disperata, dezamagita de viata, distrusa. Toti cei cu care am calatorit, rand, pe rand, au plecat impreuna cu rudele si prietenii lor care au venit sa -i astepte. Eu stau si astept. Ma retrag intr-un colt si astept sa vina sa ma ia si pe mine persoanele care m-au chemat: Alexandru si Isabela, parintii unei fetite pe care am avut-o la gradinita mea particulara in limba engleza din Romania. In jurul meu lume straina pentru care eu nu reprezentam nici o importanta. Ma razbise foamea, dar unde sa ma duc? Incepusem sa-mi fac griji pentru ca timpul trecea si eu nu stiam ce sa fac. Unde sa ma duc? Imi fac un mic calcul : iau un taxi, ma duc la un hotel in apropiere si astept pana maine dimineata. Le dau telefon si le spun unde sunt si daca nu vin sa ma ia maine dimineata este cursa inapoi in Romania si ma intorc acasa in Romania. Asta e, am facut o "mica" excursie, am vazut putin Roma si ma intorc. Acestea erau gandurile mele care ma napadisera in tot acest timp de asteptare.

E ora 17,30 si iata-i ca apar. M-am linistit si mi-am luat gandul de a merge la un hotel. Aud un glas de copil care ma striga "teacher, teacher". Imi intorc capul si o vad pe Anemona, fetita mea de la gradinita. Fericita, o iau in brate si ma bucur de revederea ei. Ne imbratisam cu totii, imi spun "bun venit" si ne indreptam spre statia de metruou Tiburtina. In statie vad pentru prima data drogati: o femeie si un barbat isi injectau droguri in vene, iar lumea trecea nepasatoare pa langa ei. Pentru mine, care veneam din alta lume, aceasta priveliste ma socheaza. Alexandru imi spune "Nu -i bagati in seama , doamna, e plina Roma de astia". Ajungem pe peron si ne ne suim in metrou. Aici erau concetateni de-ai nostri rromi care cantau la acordeon pentru calatori. Unii oameni le dadeau cateva centessime in paharul de hartie pe care il intindeau ca rasplata pentru momentul de divertisment oferit. Totul pentru mine era socant. Ajungem la statia de destinatie si luam masina din parcare pentru a ajunge la Fiumicino. Fiind circulatie foarte mare Alexandru si Isabela au preferat sa lase masina la periferie si sa vina cu metroul sa ma ia. Dupa o ora am ajuns la Fiumicino unde se afla cel mai mare aeroport din Italia.

Eu, dupa 28 de ore de calatorie cu autocarul, dupa emotiile asteptarii si socuirle primite, inca nu ma dezmeticisem. Incerc sa ma acomodez, sa le povestesc ce mai e prin tara. Ei locuiau intr-o camera, baie si bucatarie cu doi copii intr-o casa care avea si curte. Chiria pentru acest spatiu era de 700 Euro pe luna. Draguti, fac un gratar in curte, incearca sa ma faca sa ma simt bine. Mancam si apoi intram in casa sa ne uitam la televizor. Ma uitam si nu intelegeam nimic. Eu nu cunosteam italiana si era normal sa nu inteleg nimic. S-a facut noapte si eu, obosita, le-am cerut voie sa ma lase sa ma duc la culcare. Dar unde?" In patul suprapus al copiilor impreuna cu Anemona. Ce sa facem, acestea sunt conditiile!"-mi-au spus ei. Am adormit bustean, obosita de drum, de ganduri si de tot ce traisem eu in prima mea "aterizare" la Roma. Noaptea a trecut si dimineata si-a facut aparitia. "Trebuie sa mergem sa va ducem la locul de munca, pentru ca noi, aici, nu avem voie sa primim pe nimeni"-mi-au spus ei. M-am spalat, m-am imbracat si eram pregatita sa merg la noul post de lucru. "Facem "colazione" in Ostia " mi-au zis ei. Ostia este oras port la marea Tireniana la aproape o ora distanta de Roma. "Ce inseamna acest cuvant?"-i-am intrebat. Aveam sa aflu dupa o jumatate de ora ca era vorba de micul dejun pe care multi italieni il servesc la un bar si consta dintr-o ceasca de cappuccino si un corn croasant. Eu ma gandeam la micul dejun de acasa cu felia de paine cu unt si gem, branza, salam, cana de lapte. Ehe, alta lume. Dar, aici, eram in Italia si trebuia sa ma conformez situatiei. Servim "tazza de cappuccino' si plecam spre Acilia, o localitate intre Ostia si Roma. In nici o zi am facut periplul a trei localitati. Gandurile incep sa-mi dea tarcoale: "Unde voi merge? Ce voi avea de facut? Ce fel de oameni sunt cei la care voi lucra?" Ma simteam dominata de o oarecare teama si emotie. Am ajuns. Familia respectiva ne astepta. Mi s-au parut draguti si amabili. Cand am intrat in casa m-am blocat: o casa pe care o vazusem doar in filme. O bucatarie moderna, dar in stil rustic, un living in care trona o masa imensa unde serveau cina doar patronii(copiii serveau cina la bucatarie), doua saloane cu peretii imbracati in oglinzi si tablouri, o scara interioara din marmura care era strajuita de statuete din aur si sus, la etaj, 3 camere de dormit, fiecare cu baia ei si doua terase pline cu flori. Un lux cum nu imi putusem imagina. Ce aveam eu de facut acolo, in casa aceea imensa? Sa nu va speriati ca si eu ma mir cum de am putut face fata. Zilnic, dar zilnic, retineti , aveam de spalat geamurile in toata casa, sa aspir, sa sterg praful, sa spal rufe, sa calc, sa fac curatenie in curte, sa dau de mancare cainilor, sa le curat custile si tarcul de mizerie, sa duc si sa aduc fetitele (aveau doua fete : una de 8 si una de 10 ani) la si de la masina de scoala, sa le duc cafeaua la pat patronilor in fiecare dimineata, sa fac mancare, sa spal in fiecare dimineata cele patru masini care tronau in curte si bineinteles sa spal gresia cu care era placata curtea in care erau masinile cu furtunul si peria de radacina. M-am cam speriat un pic dar mi-am zis" O sa treaca si asta si voi face fata. N-am incotro!" Dupa o ora am ramas la noua mea "resedinta'. Patronii m-au condus la o casuta care se afla in curte unde aveam tot confortul: baie cu boiler electric, bucatarie, baie, camera cu pat dublu, canapele de piele, covoare persane, televizor, frigider, aragaz. Toate bune si frumoase, dar televizorul nu functiona si gazul era oprit. Pe toata perioada cat am lucrat acolo nu m-am putut folosi de aragaz si de televizor. Si asta ca sa nu consum prea mult si sa plateasca patronii dupa mine. Programul zilnic era de la ora 7 dimineata la ora 12 noaptea cu o pauza de o ora si jumatate la pranz.

CUVANTUL " DOR "

In urma cu doi ani, Emilio a fost rugat sa prezinte la Torino o carte a unei scriitoare romance Dana Mihaela Chioariu Toparcea. Pentru el a fost o onoare, ca italian, sa prezinte o scriitoare romanca italienilor sai, iar pentru mine de  asemenea  in a  prezenta un material auditoriului despre cuvantul DOR in limba italiana. De cate ori prind ocazia incerc pe cat posibil sa le transmit italienilor informatii care sa-i ajute sa inteleaga ca suntem un popor cu o mare cultura.

IL SIGNIFICATO DELLA PAROLA " DOR "

La parola romena DOR proviene dal latino popolare DOLIUS che significa DOLORE.

Cuore il ricordo di un passato felice, ma anche un sentimento di tristezza ed attesa 

piena di speranza, l' amore e,  contemporaneamente anche la disillusione dell'amore.

Constantin Noica intellettuale romeno, storico, scrittore, poeta, 

una delle menti più 

raffinate della cultura romena del ventesimo secolo 

spiega come il sentimento del DOR significhi dolore misto ad un sentimento di piacere 

accresciuto dal dolore. ( qualcuno potrebbe ravvisare in questo un chè di masochistico 

ma non è così. Un artista italiano disse una volta che la malinconia è semplicemente la 

felicità di essere tristi ).

Con questa parola la lingua romena dimostra una certa capacità di esprimere in un sola parola una complessa tensione dell'animo, con accenti di tristezza e tumulto interiore, dolore, speranza.

Questo sentimento ( DOR ), è presente, si può dire, in quasi tutta la letteratura popolare dove si unisce con il motivo poetico e musicale della DOINA. La DOINA è un motivo poetico musicale romeno ( musica popolare ), in cui si canta il dolore, la tristezza, partenza, l'abbandono, la malinconia per un luogo che fu e non sarà mai più.

Ciascuno di noi, indifferentemente dal' età giovani o anziani, ci è capitato magari anche una sola volta, di vivere uno stato d'animo cosi complesso , un sentimento di nostalgia, di tristezza, e nello stesso tempo la speranza di rivedere una persona cara, o un luogo in cui si è stati felici e si pensa di poter ancor essere felici.

La bellezza della lingua romena, sotto questo punto di vista, è unica, in quanto tramite questa singola espressione ( DOR) si cummunica più d'animo che una persona può vivere contemporaneamente.

Questo vocabolo non trova alcuna espressione equivalente in nessuna lingua straniera.

Nella lingua inglese vi è il vocabolo " thirst "( sete di qualcuno ), o longing.

In francese abbiamo la parola desir,desirè (desiderio,desiderare ).

Nella lingua tedesca troviamo le espressioni "dursten" "fletend" 

( richiesta, preghiera ).

In italiano la parola DOR ha significato di desiderio ardente.

In spagnolo abbiamo le espressioni" anoranta", "morrina", 

" nostalgia" ( tristezza, melanconia, nostalgia ).

Per cuipenso di poter affermare come ricordava il filosofo, scrittore Octavian Paler

Per l'animo del popolo romeno con DORUL si esprime un sentimento complesso, nel quale si ricama la nostalgia ed il dolore della separazione, dell'allontanamento, con nel 

“ Il DOR è quel fuoco che consuma le speranze, i desideri, i dolori e la cenere che rimane rappresenta i ricordi “

Purcareni

Ceva ani in urma am predat la o scoala din Purcareni, jud. Brasov. Era o scoala generala, dar cu o clasa de scoala de arte si meserii facuta special pentru tinerii romi din zona. Predam turism ca profesor necalificat la aceasta clasa. Intr-o zi le-am propus elevilor mei sa mergem intr-o excursie in Poiana Brasov. Ma credeti sau nu, acesti copii nu iesisera afara din zona unde locuiau. Nici nu stiau cum e Brasovul, nicidecum Poaiana Brasov. Au fost foarte incantati de propunerea mea, asa ca am hotarat impreuna sa mergem dupa ce ei vor primi alocatia. Asa aveau si ei un ban de buzunar. Zis si facut. In ziua stabilita ne-am intalnit in zona Gemenii din Brasov , unde i-am asteptat. Venisera cam 8 elevi, asa ca, ne-am urcat in autobuzul 6 si ne-am indreptat spre oras, pana la capatul liniei. De acolo am luat autobuzul spre Poiana Brasov. Ce se mai minunau, bietii de ei. Admirau peisajul, vorbeau incet ca sa nu fie auziti si de persoanele din autobuz. Cand am ajuns in Poiana Brasov se uitau de jur in prejur si nu mai conteneau " Ce frumos e doamna!". Am luat-o spre fostul complex Miorita, astazi Imparatul Aurelius, daca nu ma insel. La intrare, un domn care facea pe portarul nu ne-a lasat sa intram " Tiganii nu au voie sa intre in acest local", ne-a spus el.  Ne-am continuat vizita la Sura Dacilor si elevii au aruncat cate un banut in fantana din curte punandu-si o dorinta in mintea lor. Ma uitam la ei cata fericire aveau in suflete si cata bucurie sa vada astfel de locuri. Am mai vizitat hotelul Caraiman si Ciucas si apoi ne-am intors spre statia de autobuz. Se simtea un miros de gratar, iar unul din elevi ma intreaba. " Oare sunt buni micii de aici?" Mi s-a facut mila de ei si ne-am indreptat spre unul din gratarele din apropierea localului " Capra Neagra". Le-am comandat cate doi mici si o chifla de fiecare copil si cate un suc. Imi pare rau ca nu am avut cu ce face o fotografie. S-au asezat la mesele din lemn, au mancat deasupra mesei, si cand au terminat, au adunat firimiturile de pe masa. Vanzatorul s-a apropiat de noi si cu multa uimire le-a spus elevilor " Am avut tot felul de grupuri de tineri ca voi, dar nu am vazut pe niciunul sa adune firimiturile de pe masa asa cum ati facut  voi. Felicitari doamna profesoara pentru educatia pe care le-ati facut-o!" Le vedeam fetele pline de bucurie ca cineva ii apreciaza si pe ei. Am platit micii si am plecat impreuna cu elevii, fericita ca le-am oferit posibilitatea de a vizita Poiana si de a gusta un mic cald la inaltime.